De vorbă cu soprana: ANGELA GHEORGHIU

de PAUL Antoniu

Angela Gheorghiu

Mottouri:

– Nu poți controla ce are legătură cu sufletul. (Angela GHEORGHIU)

– Îmi doresc să fiu sănătoasă, să am putere în tot ce fac pentru că nu sunt o mașină. (Angela GHEORGHIU)

– Îndrăgostirea e o energie care nu știi niciodată când vine și când pleacă. (Angela GHEORGHIU)

(Interviu din 15 nov. 2013)

Interlocutor: Anca Nicoleanu. Sursa: Arhiva Paul Antoniu

Anca Nicoleanu: Vă întreb în mod direct: Cum s-a legat alăturarea Angela Gheorghiu – Maria Callas?*

Angela Gheorghiu: Casa de discuri a avut ideea de-a face un duet cu celebra soprană, pentru că suntem amândouă la aceeași casă de discuri (EMI Classics – P.A.). Ea, la anii mei (48, în 2013 – P.A.), nu mai cânta demult, a avut un alt tip de carieră, dar asta n-are importanță, pentru că eu nu vorbesc de longevitate, ci de calitate și de cât de mult m-a impresionat acest personaj celebru din toate punctele de vedere. Prima oară când am descoperit-o a fost pe disc, pentru că nu exista nicio operă integrală pe video, în care să pot s-o văd, plus că eu am descoperit discurile făcute în afara României, mult mai târziu, când deja eram artistă lirică profesionistă. Am văzut-o la chip când eram studentă și am intrat în familia Gheorghiu (a primului ei soț – P.A.). Ei aveau o videotecă de excepție în care am văzut-o pe Maria Callas așa cum era la acea vârstă.

A.N: Pe disc, alături de Callas, cântați Habanera din opera Carmen de G. Bizet. De ce această arie și nu alta?

A.Gh: Pentru că opera este o melodramă. În toate operele în care sunt solistă mor la final. Specialitatea mea asta este, pentru că așa le-a plăcut compozitorilor, aceasta a fost inspirația lor.

A.N: Există asemănări între dumneavoastră și Callas?

A.Gh: Da. Între noi două sunt multe similitudini de care mi-am dat seama pe parcursul vieții. Ambele muncim cu multă ardoare și curaj deopotrivă. De obicei noi cântăreții de operă suntem foarte docili. Deci și eu sunt la fel, dar mai am și curajul de-a nu fi de acord cu tot ce mi se cere în profesie. Asta nu înseamnă că stau acasă fericită, dar totuși mă simt bine cu adevărul de partea mea. Pentru mine e cel mai bine să-mi înțeleg limitele și să stau acasă unde, sincer, să-mi descopăr toate limitele c-așa-i corect, mai ales în lumea noastră. Nimeni nu vreau să sufere din pricina mea, nici măcar… eu. Multe din refuzurile mele s-au referit la indicațiile regizorilor, care au dorit neapărat să epateze cu te miri ce noutăți năstrușnice. Toată lumea mă știe că nu sunt bună de… cobai, pentru că, pe scenă, nu pot să fiu falsă.

A.N: Ați cântat și la Moscova, invitată fiind de Președintele Medvedev, cu ocazia redeschiderii Teatrului Balșoi. După spectacol, dumnealui, s-a dorit aproape de dumneavoastră. Ce v-a spus în mod special?

A.Gh: A fost un tip șarmant. Mi-a spus că am fost diamantul de pe coroană. A fost prima frază pe care mi-a adresat-o. Apoi, mai mult timp am fost în compania mai multor directori de operă din lume, de la Covent Garden, Scala Viena etc., personalități pe care le cunoșteam de-o viață, aceștia m-au rugat să le prezint și alte celebrități cu care m-au văzut stând de vorbă. Desigur că și Președintele vroia să-i cunoască pe cât mai mulți dintre aceștia. A fost o lume de mari personalități, de artiști de operă, celebri pe toate scenele lumii, printre ei și mulți colegi.

A.N: Placido Domingo?

A.Gh: El n-a fost. M-am gândit, pe bune, că dacă și eu mi-aș fi anulat invitația ar fi vuit lumea.

A.N: Ziariștii v-ar fi acuzat că faceți mofturi.

A.Gh: Așa este, pentru că eu am foarte mulți prieteni jurnaliști. Se știe că o televiziune precum BBC și-a întrerupt programul ca să transmită spectacolul meu de la Covent Garden. (…) De fapt eu mereu îmi spun că nu sunt cea cu care stai de vorbă. Răspunsul meu adevărat este prin canto, prin arta pe care eu o practic.

Dacă, în timpul unui spectacol ție ți-au dat lacrimile să știi că eu sunt câștigătoarea. Motivul pentru care noi vorbim acum este… vocea mea.

A.N: Bine faceți că vă detașați de toate răutățile auzite, sau bănuite doar.

A.Gh: Până la urmă și aceasta e o… profesie. Mulți spectatori își imaginează că pot sta la masă cu mine ca să-mi demonstreze că mă apreciază la superlativ, sau că mă cunosc prea bine. Fals! Prieten sau coleg este partenerul de pe scenă și care, astfel mă cunoaște cu adevărat și-și dă seama cât mă costă o viață pe care s-o dăruiesc tuturora celor care mă aplaudă cu frenezie. Pentru că eu îmi practic profesia dăruindu-mă în totalitate. Și mai doresc să se știe că eu, de fapt, nu… cânt. Cântă doar cei care cântă… cântece. Eu interpretez! Și asta pentru că OPERA este teatru cu Muzică și, deci, acolo e vorba de două genii: compozitor și scriitor, iar instrumentul de bază e, desigur, corpul meu cu cele două corzi vocale. Ca să pot să ajung unde îmi doresc trebuie să MUNCESC din greu. Și mai e vorba și de-o Școală epuizantă cu studii permanente. Voi cei din presă puteți scrie despre noi, tot ce vă trece prin cap, dar vă rog să fiți conștienți că sunteți departe de adevărul și realitatea noastră pe care, totuși, o comentați cu lejeritate. Ați putea să ne înțelegeți doar dacă ați păși măcar o singură dată într-o sală de Operă, în timpul unui spectacol, pentru a vedea cum eu, din toată ființa mea, am făcut un personaj pe care să vi-l dăruiesc. Eu, acolo, mi-am pus toată puterea și sufletul meu. Aceasta sunt eu, a voastră, doar!

A.N: Ați avut în repertoriu și Opera „Nabucco” de G Verdi? Ce părere aveți despre această capodoperă verdiană?

A.Gh: Se poate spune că această operă este foarte cunoscută, în primul rând, datorită Corului Robilor „La Pensiero” (sau A sclavilor evrei – P.A ), cu adevărat o capodoperă, recunoscută încă de la primele acorduri, de către mai toți iubitorii muzicii de operă. Și nu numai. Sper! (În spectacol se cântă și se ascultă cu mare emoție în actul 3 – Alte informații la Addendă – P.A.)

A.N: Vin mulți români dornici să vă asculte pe marile scene ale lumii?

A.Gh: Din fericire, tot mai mulți. Vin și cu avionul. Mă bucur foarte mult și chiar mă mândresc cu dumnealor, în fața colegilor-parteneri de alte nații. Eu, românca Angela Gheorghiu, mă mândresc cu asemenea români, iubitori a muzicii de Operă.

A.N: Știu că v-ați iubit foarte mult profesoara de la Conservator, pe doamna Mia Barbu.

A.Gh: Zi de zi și ceas de ceas eu îi pomenesc numele ca pe-o rugăciune. Pe toate programele spectacolelor în care joc e scris și numele Mia Barbu, lângă România și Adjud, localitatea mea de naștere. În fiecare zi a vieții mele eu sunt fata din Adjud, eleva Doamnei Profesoare de Canto, Mia Barbu. De mai multe ori am invitat-o la celebre case de discuri pentru a mă supraveghea la înregistrări. Am poftit-o și la Veneția, ca spectatoare, într-un miniturneu, simțind-o mereu în preajmă până în ultimele-i clipe. N-a fost o cântăreață de Operă dar a studiat genul Liric în particular. Maria Tănase i-a dat clasa de canto popular de la Liceul de Artă, dar ea a făcut cu mine numai muzică de Operă.

A.N: Brusc, vreau să schimbăm subiectul: cum e să fii… mamă, Doamna Angela?

A.Gh: Sunt o mamă exagerată, în sensul că nu suport să fiu contrazisă de către nimeni. Datorită unei vieți exagerate pe care o duc, am senzația că încă mai sunt elevă la liceul din Adjud. Fetițele mele, Ornella (fiica lui Roberto Alagna din prima căsătorie – P.A.) și Ioana, pot să confirme acest lucru.

A.N: Cine va ajutat în postura de mămică?

A.Gh: Eu am fost o mămică mai mult în timpul vacanțelor mele, desigur. Pe Ioana am dus-o să studieze la Londra, de la 10 ani. Acum studiază la Cantenbury. E o mare pasionată de jazz, iar Ornella studiază Arta Cinematografică.

A.N: Când veniți acasă treceți și pe la Biserică?

A.Gh: Ce se petrece acolo mi se pare un spectacol de… circ. Când îi văd, pe popi, ,cum sunt îmbrăcați îmi zic, în gând, că nu mult le trebuie ca să arate ca noi pe scenă. Sper să se termine odată cu chestia asta, dar nu știu când. Mă mai deranjează și relația femeilor cu biserica, mai ales la ortodocși (și nu numai…) care nu le permit să slujească la altar. Am cunoscut foarte mulți popi la viața mea, niște erudiți nu-i vorbă, dar joacă și foarte mult teatru de care eu am cam obosit. După mine nu au nicio legătură cu Istoria Religiilor, poate doar cu niște scenarii de filme, celebre desigur, dacă ne gândim la Franco Zefirelli și la celebrul său film ISUS din NAZARET, deși nu avem dovezi clare asupra conținutului scenariului. Mă mai duce gândul și la celebrul Leonardo da Vinci cu majoritatea picturilor sale ce au personaje biblice ca modele și surse de inspirație. Și eu nu mai înțeleg nici interzicerea de-a cânta, în biserici răsăritene, la instrumente de acompaniament. Eu încă mai visez, ca într-o biserică, să cânt Tatăl Nostru acompaniată de-o orchestră de coarde. Mulți consideră că subiectul este tabu, ba chiar un păcat, în afară de mine.

A.N: Se știe că tatăl dumneavoastră, după ce a rămas văduv, s-a călugărit la Muntele Athos.

A.Gh: E adevărat. A fost alegerea lui și o respectăm. (După câțiva ani, pentru această „netrebnicie”, la un post TV, și-a blestemat tatăl, care astfel, a vrut să scape de povara văduviei, de grija copiilor, încă minori, și de alte grele probleme cu care s-ar fi confruntat pentru tot restul vieții, trăită în văduvie, P.A.).

A.N: Sunteți implicată (Data: 15 nov. 2013 – P.A.) în construirea unei săli de concerte modernă și-n București. Vă rog să ne spuneți în ce stadiu sunt lucrările?

A.Gh: Da! E ceva ce-mi doresc de foarte multă vreme. Cred că România este singura țară din Estul Europei unde nu există o sală de concerte așa precum se cere la ora actuală, și nu numai în Europa. Mă bucur să mă pot implica în acest proiect de mare importanță pentru noi toți artiștii români, muzicieni.

A.N: Și ce proiecte importante mai aveți pentru perioada următoare?

A.Gh: Programul meu este definitivat până în stagiunea 2016-2017. Mereu îmi doresc să evoluez pe scenă la modul impecabil. Mereu îmi doresc să fiu o mare surpriză pentru toți cei care încă n-au auzit de soprana… Angela Gheorghiu. Acestora mai trebuie să le facem cunoștință și cu un mare compozitor sau dramaturg ale căror lucrări stau la baza operelor de pe portativ, cărora noi, cu talentul ce-l avem de la Dumnezeu, pe scenă, le dăm viață, dăruindu-vi-le cu generozitate. Bine se știe faptul că marile capodopere, fără noi interpreții, n-au nici o valoare.

A.N: E adevărat că veți concerta și la Milano, cu marele pianist Dan Grigore, acompaniator?

A.Gh: Așa este! Bunul meu prieten Dan Grigore, dimpreună cu Valentin Gheorghiu, la ora actuală, sunt cei mai mari pianiști, de talie Europeană, cel puțin. Concertul amintit, va avea loc la La Scala deși n-aș putea spune că-mi este sala preferată pentru concerte, motiv pentru care nu cânt prea des acolo, spre deosebire de spectacolele cu Opere celebre pe care le-am cântat de-atâtea ori și în fața unui public pe măsură.

A.N: Pe parcursul anilor, cum s-a împăcat viața de familie cu statutul D-voastră de celebritate, de divă?

A.Gh: Eu mă împac foarte bine cu mine însămi. Acasă sunt cât se poate de naturală astfel că cei apropiați mă iubesc sincer așa precum sunt. Pot spune sincer că mă simt foarte bine în pielea mea. Ba mai mult, niciodată nu știu să fi fost un om… normal. Întotdeauna am fost o diferită de ceilalți. Pe vremuri mă chema Angela Burlacu, și am început să cânt de la 17 ani, într-un concert cu orchestra de la Atheneu, iar după vârsta de 18 ani am cântat în concerte alături de artiști profesioniști, fiind considerată o profesionistă încă din anii liceului. Încă de-atunci știam care-mi este menirea.

A.N: Se poate spune, deci, că de mică ați fost foarte determinată.

A.Gh: De mică am fost și foarte sigură pe mine. Nu țin minte să-mi fi pus vreodată întrebarea ce aș face dacă nu aș fi artist; artist liric, desigur. De la 14 ani am fost elevă la Liceul de Artă „George Enescu” și țin minte că era perioada cea mai neagră prin care am trecut cu toții. Această perioadă m-a și călit într-un anumit fel. De la 18 ani eram gata pregătită să-mi întâmpin viața, indiferent de situații și condiții.

A.N: Consider că și acesta este un dar deosebit de valoros.

A.Gh: Cu siguranță și pentru mine pentru că de mică am avut norocul să fiu înconjurată de oameni excepționali de la care am învățat tot ce, mai târziu, mi-a fost de mare folos în viață, începând cu Adjudul meu natal. Toți cei din preajma mea, fie profesori care-mi dădeau meditații acasă, sau vecini apropiați, mereu se simțeau datori să mă ajute, fiecare cu ce știe și cu ce poate, doar pentru ca mie să-mi fie de mare folos. (…) Sunt mereu în relații de prietenie cu toți oamenii pe care i-am cunoscut pe parcursul vieții, fie că mi-au fost soți – până acum am avut doi soți – sau doar iubiți, cu toții ei fiindu-mi buni prieteni în continuare. Și toate acestea pentru că trăiesc pe scenă prea multe drame ca să le mai transfer și-n viața-mi personală.

A.N: Aveți vreodată nostalgii sau regrete?

A.Gh: Am și am avut încă din copilărie, de care-mi amintesc și azi. De-atunci încă uneori aveam impresia că trăiesc un basm și că sunt cel mai fericit copil din lume. Credeam uneori că îmi plesnește capul de atâta fericire, mai ales când făceam bradul de Crăciun. În timpul marilor emoții mă ascundeam undeva unde să fiu lăsată singură ca să-mi pot trăi, în liniște, marile bucurii.

A.N: Și pe scenă vă simțiți la fel?

A.Gh: Nici de cum! Un spectacol e ceva foarte pregătit, în timp îndelungat. Pregătirea temeinică este o muncă enormă, constând din vocalize, studierea zecilor de partituri care trebuiesc memorate dimpreună, desigur, cu textele ce urmează a fi cântate în timpul spectacolelor. Opera fiind, de fapt, un Teatru cântat pe texte din mai multe limbi, totul depinzând de libretul autorului. Până acum am cântat diferite roluri, în 20 de limbi. Ce se vede pe scenă, în timpul spectacolului, înseamnă regie, scenografie (decor – P.A.), costume, parteneri, lumini, munca machiorilor, în fosă dirijorul în fața orchestrei, un angrenaj uriaș etc. Iată, cum spectacolul de Operă e un mare lux. De exemplu, la ora actuală, în creierul meu am mii de pagini de muzică și texte cântate, nu spuse.

A.N: Uneori, nu vă este teamă de-o asemenea responsabilitate?

A.Gh: Dacă ți-e frică, stai acasă. Un artist are emoții, dar trebuie să fie constructive. Trebuie să ai mereu resurse ca să dai și să mai și rămână ceva din tine, să nu te demolezi complet. Sunt mulți artiști care s-au pierdut pe drum, căci emoțiile pot fi și distructive, situație în care nu mai poți să faci nimic, asta însemnând că n-ai în tine focul sacru. Cine pășește pe scenă trebuie să aibă atâta forță încât să-ți facă plăcere să-l vezi făcând orice. Energia și forța pe care eu le transmit trebuie să fie atât de mari încât să impresioneze pe toți care mă privesc și ascultă. De fapt, noi artiștii trebuie să fim pe placul tuturor, pentru că oamenii au plătit ca să ne vadă. Vocile noastre trebuie să acopere și corul și orchestra fără un efort vizibil. Munca noastră este, deci, una de Sisif.

A.N: Nostalgii aveți?

A.Gh: Am nostalgii, desigur. Îmi amintesc multe din cele trăite, în copilărie, Nu de puține ori, în ocazii mai speciale, aveam impresia că trăiesc un basm și că sunt cel mai fericit copil din lume. Nu odată mă credeam buricul pământului.

A.N: Și pe scenă e la fel?

A.Gh: Nu chiar, pentru că un spectacol e ceva intens pregătit și în care nu prea ai timp de… nostalgii.

A.N: Ați putea să iubiți un bărbat neprofesionist, care să nu știe să cânte?

A:Gh: Oho! Îndrăgostirea e o energie care nu știi niciodată când vine și când pleacă.

A.N: Cum vă simțiți când sunteți îndrăgostită?

A.Gh: Nu cred să nu fi fost îndrăgostită vreodată. Se știe că noi oamenii maturi vrem ca întotdeauna îndrăgostirea să fie pusă în practică, înainte de căsătorie chiar. Realitatea este că nu poți materializa ce are legătură cu partea sufletească.

A.N: Ce genuri de muzică ascultați?

A.Gh: Muzica mă echilibrează, încă din zorii zilei. Ascult muzică, din cea mai trăsnită, chiar. Muzica clasică mă cheamă mai spre seară. Ador să ascult și muzica folclorică, indiferent de origine. Muzica clasică, însă, îmi ocupă-n suflet primul loc. Cine crede și e pasionat de acest gen de muzică este cel mai câștigat om de pe fața pământului. E ca și cum a-i da față cu Dumnezeu.

A.N: Odată cu înaintarea în vârstă, o femeie cum se poate accepta într-o asemenea situație?

A.Gh: Iubesc oamenii de la care pot să învăț una alta, indiferent de vârstă.

A.N: Vă mulțumesc pentru interviu și vă doresc mari succese și multe izbânzi pe scenă și-n viață deopotrivă.

A.Gh: Să fie, și mulțumesc frumos!

* * * * * * *

Scurtă notă biografică:

ANGELA GHEORGHIU – Soprană dramatică de talie internațională (numele la naștere: Angela Burlacu)

Data nașterii: 7 septembrie 1965.

Localitatea: Adjud, jud. Vrancea.

Studii: Cele menționate în interviu.

Carieră: Soprană Dramatică, prim-solistă în spectacolele de Operă de pe scene mondiale.

Diplome și premii:

– La Medaiile Vermeille de la Ville de Paris;

– Officier de l ‘Ordre des Arts et Letres și Chevalier de l’ Ordre des Arts et Lettres, din partea Ministerelor Culturii din Franța și România;

– Doctor Honoris Causa al Universității din Iași.

– Steaua României, cea mai înaltă decorație oferită de Președintele României.

– Decorația regală Nihil Sine Deo, din partea Majestății Sale Regele Mihai I.

Discuri premiate cu:

– Premiul Grammy; Dyapason D’or; Choc du Monde de la Musique; Deutsche Schallplattenkritik; Musica e dischi; USA Critics Award; Premio Zenatello; Echo Klassik; Artista Anului la Premiile Classical Brit în anii 2001 și 2010 etc. (Enumerare valabilă până la data interviului – P.A.),

– Solistă la Wiener Staatsoper. (Stagiunea 2013 – 2014 și în continuare).

Sursa interviu: Arhiva Paul Antoniu.

* Maria Anna Cecillia Sofia Kalogeropoulos – MARIA CALLAS, (2 decembrie 1923 – 16 septembrie 1977)

Alte date biografice: Internet.

ADDENDA

– Opera „NABUCCO” de G. Verdi a fost compusă în anul 1841;

– Data premierei: 3 martie 1842, la Opera Scalla din Milano;

– Libretul: Temistocle Solero, (4 acte, 7 tablouri).

De remarcat faptul că în GHIDUL de OPERĂ (Ed. Muzicală – 1971), în paginile dedicat operelor verdiene (8 titluri), nu este menționată și Opera „NABUCCO”.

* * * * * *

CORUL ROBILOR

(A SCLAVILOR EVREI)

Traducerea: Victoria Moraru; Sursa: Fonoteca Paul Antoniu

Dor de țară te-avântă departe
Zboară lin spre-nsoritele plaiuri
Unde, blând, adieri parfumate
Scaldă munții și ceru-i senin.

A Iordanului,vale, salută
Și străvechile ziduri, azi sfărâmate.
Mândre Sion, tu țară pierdută
Plângem toți, pribegi, al tău destin.

Înstrunați a profeților harpă
Care-ascunsă, în sălcii, stă mută
Amintind gloria trecută
Unei vremi ce demult ne zâmbea.

Cântă harpă a noastră durere,
Plângi în strune a robilor soartă,
Sau revarsă în inimi putere
Suferința s-o știm a-ndura…
Noi s-o știm a-ndura!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: