„BĂIET FIIND PĂDURI CUTREIERAM”

Lui Mihai Eminescu

de Melania RUSU CARAGIOIU

Trăit-a pe acest pământ
Un lujer mic de floare
Fugea cu buclele în vânt
Și surâdea în soare,

Vorbea cu toate, într-ales
Pe limba lor ciudată
Ele – șopteau c-au înțeles
De fiecare dată.

Și gâzele și moși bondari
Și culbecii cu coarne
Și flori albastre, nuferi mari
Râdeau, să se răstoarne…

Dar cel băiet crescu ușor
Zeifir de primăvară
Lângă ,,conacul” cu pridvor
În cel capăt de țară.

Acuma-l chemau depărtări.
Nu mai era  de-o șchioapă
Și ochii lui cătau spre zări
Spre visele ce-adapă.

Vacanțele erau un semn,
Codrul era aproape,
Dorul de ducă un îndemn
Spre irizări de ape.

Codrul cel falnic îl chema
Sub poala lui cea verde,
Iarba covor îi împletea
În umbra ce se pierde

Mergea gândind la ce-i frumos
Urcând către izvor
Iar vântul fluiera voios;
Păsări oprind din zbor.

Și pasul când îl înturna
Mai plămădind un vers,
Iar lângă lac se așeza
Gândind la-al vremii mers.

Odată visul împletit
Cu dorul către lume.
Acel Făt, cel Frumos ursit
Plecă spre soare-apune.

Multe-a văzut în calea lui
Și saltimbanci și stele
Dar dorul cald al codrului,
Potecile cu iele,
L-au tot chemat la ele iar
Și sufletu-i era de jar; 
L-ademeneau codrii străbuni
Un laitmotiv, din ei, spre lumi.

(GRUPAJ ÎN VERSURI de prin BALADE, LEGENDE, POEME)