De vorbă cu VIOREL COSMA

de PAUL Antoniu

Motturi:

„Mă simt exponentul unei lumi în destrămare!”

„Trăim azi într-un mediu semicultural și parvenit, impulsiv și brutal.”

„ Am credința fermă că ceva se va schimba într-o zi, că vom ajunge la o societate cu respect pentru valoare.”

(Viorel Cosma)

Viorel Cosma
(30.03.1923-15.08.2017)

VIOREL COSMA!

Acest nume ilustru ar merita să fie scris cu litere în aur poleite, într-o Enciclopedie a marilor muzicieni români. Deocamdată noi nu avem așa ceva. Cu siguranță ne-am fi putut lăuda cu o asemenea operă de referință, dacă ilustrul muzicolog, în primul rând, Viorel COSMA, (critic muzical, compozitor, dirijor etc.) ar fi reușit să-și ducă la bun sfârșit „Enciclopedia muzicii românești” ale cărei prime pagini le-a scris la puțină vreme după primii pași… octogenari. Mult prea târziu, deci. La toți se lăuda, însă, că această lucrare monumentală va avea, la final, un număr de 10 (zece) volume, cu câte opt sute de pagini fiecare; mai ceva, deci, ca „Enciclopedia Britanică”. Mult prea târziu însă, căci timpul… Timpul!

Și totuși, pe parcursul vieții, pentru meritele excepționale dovedite cu asupra de măsură, în cariera-i desfășurată pe mai multe planuri… muzicale, Domnia Sa a fost distins cu următoarele: Premiul Academiei Române; Premiul Internațional al Criticii Muzicale Artius din Budapesta și de zece ori premiat de către Uniunea Compozitorilor.

Este autorul a peste 90 (aproape 100) de cărți de Muzicologie, Lexicografie, și Critică Muzicală. A cunoscut nenumărați mari artiști muzicieni, cu care a colaborat pe toate palierele, precum se va vedea din interviul de mai jos, la împlinire vârstei de 88 de ani (Primăvara anului 2011),

Reporter: Iubite Maestre, aș porni dialogul nostru de la o curiozitate: cum vă explicați faptul că cea mai mare înflorire a Muzicii din istoria noastră a avut loc în epoca interbelică pe care ați parcurs-o la pas?

Cosma Viorel: Ca să ai cultură trebuie să ai, mai întâi, bunăstare. După unirea din 1918, românii o duceau bine și țara întreagă era cuprinsă de un mare avânt patriotic, de o dorință puternică de-a face ceva concret pentru această Românie Mare. Atunci au apărut instituții importante, care ne lipseau și care au creat, prin prezența lor de mai târziu, un cadru favorabil. În 1920 Filarmonica se modernizează sub conducerea marelui dirijor George Georgescu (12 sept. 1887 – 1 sept. 1964. P.A.), care s-a întors de la Berlin și a strâns în preajma lui crema absolvenților de la Conservatorul de Muzică. În anul 1921, Opera Română devine instituție finanțată de la buget. Tot atunci se înființează la Cluj Teatrul Național și Conservatorul de Muzică. S-au mai înființat și Radioul dar și Casa de Discuri, prin acestea ivindu-se posibilitatea pentru pasionați de-ai asculta pe interpreții preferați în fotoliile de-acasă. Dar poate că adevărata explicație pentru spiritul extraordinar de emulație care a existat pe scena muzicii interbelice este fabuloasa prezență a marelui GEORGE ENESCU (19 aug. 1881 – 5 mai 1955 P.A.). Acesta a reușit să coaguleze în jurul său personalitățile de vârf ale epocii. El este cel care, prin muzică, a sincronizat cultura română cu cea occidentală. A avut extraordinara voință de-a ridica nivelul Culturii Române și a muzicii în mod special. Făcea turnee obositoare prin mai multe orășele de provincie unde cânta Bach; Și dacă-l întrebai la ce bun? pentru că lumea simplă nu înțelege o muzică atât de profundă. El îți răspundea fără ezitare: „Nu-i nimic că nu pricepe Bach; să-l ia ca pe un medicament”. În 1913 a instituit un premiu național de compoziție, pe care la acordat anual, până în 1946, când s-a stabilit definitiv la Paris. Ba mai mult, el și dirija compozițiile câștigătoare, pentru a le populariza. Enescu a fost un far călăuzitor pentru întreaga generație interbelică, ridicând nu doar nivelul epocii respective, ci și a celei care i-a urmat.

După al doilea război mondial, am avut un mănunchi de mari muzicieni, recunoscuți peste hotare și care i-au dus lui Enescu faima cuvenită. Despre El s-a vorbit ca despre Școala lui George Enescu, precum au propovăduit-o marii compozitori, precum: Anatol Vieru, Ștefan Nicolescu, Tiberiu Olah (a compus muzica pentru filmul „Mihai Viteazu”, în regia lui Sergiu Nicolaescu – P.A.), Pascal Bentoiu, și alții nu mai puțin celebrii.

Rep: Ați putea să-i faceți un portret artistului și Omului George Enescu?

C.V: Enescu a fost un OM cu totul deosebit. Avea o memorie fantastică. Bela Bartok i-a dat, în tren, o partitură. Enescu a citit-o atent de câteva ori, până aproape de destinație, restituindu-i-o înainte de oprirea trenului. A doua zi a cântat-o din prima, fără partitură. Cânta pe de rost aproximativ 52 de partituri de Bach. Dirija concerte cu muzică de Wagner, tot fără partituri în față, Murmura diferite melodii, cânta la fluier, la pian, la vioară, violoncel, flaut, la corn și orgă. Mereu avea câte una alta de povestit, era spontan, glumeț, scria versuri și chiar epigrame. Era și un excelent caricaturist și un desenator remarcabil. În felul său era un renascentist de secol XX. Și multe alte calități pe care i le descopereai încă din primele clipe de conversație. Ca să nu-ți mai spun ce mult îndrăgea femeile frumoase, dar și… invers, pentru simplul motiv că era și un bărbat bine și cuceritor, mai ales pentru cucoanele din înalta societate. Cu una din acestea a avut și o fată din flori, păstrată la mare secret.

Rep: Acum se știe despre cine a fost vorba?

C.V: Se știe că, o perioadă însemnată, a fost croitoreasă la Opera de Stat, de unde se pare c-a și ieșit la pensie.

Rep: Enescu s-a căsătorit totuși, cam pe la vârsta de aproape 60 de ani, după câte se știe din partea biografilor. De ce oare atât de târziu?

C.V: Marea lui dragoste a fost Maruca Constantinescu. Se pare că a cunoscut-o la Castelul Peleș, prin anii 1911-1913, în cercurile reginei Maria de care Maruca era foarte apropiată. Ea era căsătorită cu Mihai Cantacuzino, care, se pare, că știa de idila ei cu Enescu. Tot în acea perioadă Maruca l-a cunoscut și pe Nae Ionescu de care s-a amorezat fulgerător. Într-o afirmație din jurnalul ei, recunoaște că, lângă el, o apuca amețeala, stare în care parcă Lucifer îi dădea târcoale. Relația celor doi a durat șapte ani iscând gelozii cumplite din partea lui Enescu, cel care, ani la rând, a așteptat-o răbdător. Când d-l Ionescu a părăsit-o definitiv Maruca s-a îmbolnăvit foarte grav, de nervi, iar Enescu și-a anulat toate concertele din străinătate ca să-i fie foarte aproape la această mare suferință, internând-o, până la urmă, la un spital din Viena. După revenirea în țară îl acceptă ca soț, căsătorindu-se legal în anul 1938. Au locuit, o vreme, la palatul Cantacuzino moștenit de la Mihai. Au viețuit nu în palatul propriu-zis ci în căsuțele servitorilor, până la plecarea lor la Paris.

Rep: Ne-ați vorbit de aristocrația vremii, dar cum era Bucureștiul oamenilor modești din cartierele cu tramvai și cișmea în fața blocului?

C.V: Să știi că întreaga societate era marcată de o ușoară burghezie. După Marea Unire agricultura mergea excelent, oamenii se înstăriseră, văzându-i pe tot mai mulți pe terase, prin restaurantele din centru, prin cofetării luxoase și baruri. Lumea nu stătea seara acasă. Ieșea la restaurant. la o cină boierească și un pahar cu vin cu prietenii, marii lăutari înflorindu-le sufletele, mai ales în timpul dansului cu o doamnă superbă în brațe, până spre zori. Pe Calea Victoriei mirosea a parfum franțuzesc. Și tot pe-atunci burlacii mâncau numai în oraș, pe la restaurante mai acătări. Nu trebuia să fii un om bogat că să-ți poți permite așa ceva.

Rep: Pe unde se putea asculta muzica la modă pe-atunci?

C.V: Depindea foarte mult de genul de muzică. Bucureștiul, pe-atunci, răsuna de tot soiul de muzici pentru toate categoriile de melomani. Cine vroia să asculte muzică cultă mergea la Atheneu, la Opera Română sau la Sala Dalles, unde erau concerte de muzică pe gustul melomanilor mai cu pretenții. La aceste concerte erau aplaudați cu însuflețire compozitori și dirijori deja foarte cunoscuți precum Theodor Rogalski, Paul Constantinescu, Marțian Negrea, Mihai Andricu, toți aceștia fiindu-mi profesori la Conservator. imediat după război. Erau intelectuali foarte rasați, nobili manierați, cu toții școliți la Paris. Se mai cuvine a fi menționați și celebri pianiști Dinu Lipatti și Cella Delavrancea, acestea fiind renumitele serate concertistice organizate adesea în saloanele mondene ale  doamnelor de prim rang ala acelor timpuri. Nu lipseau nici vinurile franțuzești ce stropeau bunătățile pe care doar acolo le puteai degusta. Cella era căsătorită cu Lahovary și. deci, își putea permite asemenea serate de mare eleganță și lux.

Rep: Ați cunoscut-o pe doamna Cella?

C.V: Desigur De nenumărate ori am fost și eu poftit la asemenea serate de mare lux și eleganță. Am fost în relații cu totul speciale de care, cu mari emoții, îmi aduc și azi aminte, emoții pe care mi le astâmpăr cât de cât, deschizându-i plicurile de odinioară. Era adorabilă, o inteligență sclipitoare si o excelentă parteneră de dialog pentru ore întregi, Cânta la pian tot ore-ntregi fără să obosească, orientându-și repertoriu anume pentru onorata asistență. Era foarte bună prietenă și cu marele dirijor George Georgescu, mie, mai mulți ani. mi-a fost colegă de catedră la Conservator. Și tot dumneaei i-a lut locul Marucăi, în inima lui Nae Ionescu. La respectabila vârstă de 104 ani și-a îndreptat pași spre casa Tatălui Ceresc.

Rep: Se pare că, tot în acea perioadă și muzica ușoară românească s-a bucurat de un succes cu totul deosebit.

C.V: A fost vremea romanțelor de mare sensibilitate dar și muzica lăutărească avea o deosebită căutare, desigur, prin vocile de aur ale unor interpreți fără asemănare, ani și ani la rând.

Rep: Unde se lansau aceștia?

C.V: Aceste genuri de muzică puteau fi ascultate doar în restaurante. Atunci, în București erau 63 de restaurante, multe dintre ele de lux, cu cântăreți de seamă pe podium. sau. printre mese. cu bancnote la arcuș, după anumite ore. Restaurantele erau și ele pe categorii. La cele mai de lângă gară cântau, pe rând. tarafurile Julea, Fănică Luca, Maria Lătărețu ș.a. În cele mai centrale îi puteai întâlni pe Camil Petrescu. Sadoveanu, George Călinescu și alte fețe interbelice de prim rang. Scriitorii erau oameni de lume, o breaslă mult mai mondenă decât a muzicienilor. de exemplu.

Rep: Eu am fost o singură dată la Continental. Tot atât de select era și-n acea perioadă despre care vorbim azi?

C.V: Acum vorbim despre muzicieni de toate genurile, din vremea mea. Atunci, la Continentalul cel mai select ce era , vedeta principală era Grigoraș Dinicu, celebru compozitor (vezi Hora staccato – P.A.), violonist, șef de orchestră populară care, la Continental, își avea publicul său cel mai select, dar și colaboratori pe cei mai vestiți soliști vocali. El, cu orchestra lui, pentru boierimea de la mese, până aproape de miezul nopții, avea în repertoriu doar muzică clasică, semisimfonică mai bine zis, după care apăreau pe podium guriștii de mare faimă, în repertoriu având celebrele jocuri populare precum horele și sârbele, dar și guriști cu cântece de petrecere, doine, melodii de dragoste și romanțe neapărat. După unu noaptea se trecea pe ringul de dans pentru trezirea din amorțeală, în ritmuri de foxtrot, tango lipit cum era denumit. valsuri, cha cha și alte cele, cam până pe la trei dimineața. La barul Zissu mai trecea lumea bună pentru câte un pahar sau două de băuturi fel de fel, dar toate cu etichete europene mai ales. Aici cânta vestitul megaloman Jean Mascopol. Era un franțuzist prefăcut, îmbrăcându-se ca la Paris. Localurile-i preferate erau cele mai de lux și nicidecum bodegi sau crâșme de trei parale. Aici, seară de seară, puteai să-l asculți și să-l aplauzi pe Zavaidoc piteșteanul. Despre vocea lui pot să spun fără teama de-a greși că era una excepțională, de tenor de operă, cu niște acute formidabile. Avea, însă, o țăcăneală : acasă la el avea în curte un stejar falnic în care îi urca pe lăutari (așa ceva am văzut și eu, mai demult, și prin… Negrești – Oaș. P.A.), loc de unde, aceștia cântau până la ivirea zorilor, când toți amicii cheflii se-ntorceau, pe trei cărări, pe la casele lor, după o noapte de pomină în care vinul de Valea Călugărească trona peste întreaga asistență.

Prin alte restaurante bucureștene mai puteau fi ascultate, cu mare emoție, și aplaudate pe măsură, vocile de aur ale unora precum Ioana Radu cu repertoriul ei de romanțe unice, sau pe Mia Braia, surori vestite amândouă. Ioana era o persoană simplă, fără pre multă carte, spre deosebire de Mia care făcuse și facultate. Erau fete de plutonier major, craiovence la origine. Mia era căsătorită cu Petre Alexandru, solist vocal cu care cânta duete. Ioana a avut cinci bărbați cu cununie. Avea o voce fantastică, inconfundabilă, cu care interpreta romanțele la modul unic și nemaiauzit, la acest gen neputând-o egala nimeni. După cum vezi, pe-atunci lumea și muncea dar și știa să se distrează, desigur, nu oricum, nu oriunde și nici cu fitecine.

Rep: Aș reveni la Grigoraș Dinicu, vârful muzicii lăutărești și căruia îi dedicați nenumărate pagini în scrierile dumneavoastră.

C.V: Așa este. Pe Domnia Sa l-am cunoscut personal, destul de târziu, cam prin 1946. Avea cancer la laringe. Adesea îl căutam acasă, să-i țin de urât și să mai vorbim d-ale noastre. După o vreme, însă, n-a mai putut nici să vorbească, comunicând totuși prin scris, la fața locului. A fost un artist popular cu studii superioare, absolvent de Conservator, favoritul ambasadorilor de toate națiile, participant și premiat pe la diferite festivaluri internaționale, la care, cu Hora Staccato, stârnea minute-n șir, vii aplauze. (pe un CD cu muzică electronică am această capodoperă în interpretarea lui… Isao Tomita. – P.A.). Bunic după tată, i-a fost renumitul naist, Angheluș Dinicu, cel care a compus „Ciocârlia” cu care i-a electrizat pe toți parizienii spectatori, de sub Turnul Eiffel în seara inaugurării (?- P.A.) acestuia. La înmormântarea lui Grigoraș Dinicu (28 martie 1949) au participat peste 400 de lăutari care, pe tot drumul spre cimitir, i-au cântat întregul repertoriu. A fost ceva de neimaginat!

Rep: Știu că Maria Tănase v-a fost colegă de catedră la Liceul de Muzică.

C.V: Așa este. Și să mai știu și faptul că în anul 1953, când a fost numită profesoară, era deja o vestită solistă de muzică populară. Cânta, noapte de noapte, prin cele mai importante restaurante bucureștene, mereu acompaniată de acordeonistul ei preferat. în persoana vestitului Fărămiță Lambru, țigan pur sânge. (Cânta la acordeon cu cotul peste butoanele din stânga instrumentului, iar ca gurist nimeni nu-l egala când era vorba, pe atunci, de celebrele melodii „Lumeee, lume ”sau „Vino muică-n deal la cruce / Să vezi duba cum mă duce”. (Am fost cu el într-un turneu de 45 de zile, cu teatrul din Deva – P.A.). A fost mereu-mereu umbra Mariei Tănase, care, până la urmă, drept răsplată i-a cumpărat un acordeon nou-nouț, dar și foarte valoros. Fărămiță știa tot repertoriu coanei Maria, o mare artistă, pe care o acompania, cu devotament, în toate împrejurările, fie că era vorba de un restaurant select cu un public pe măsură, sau doar o crâșmă periferică unde dădeau glas, ceva mai târziu în noapte, unui repertoriu porcos de pe vremea lui Anton Pann, în aplauzele date-n clocot ale unui public jerpelit.

Rep: Ce mai știți despre magnifica Maria Tănase?

C.V: Era o femeie teribilă. sclipitoare și captivantă și nu era deloc posibil s-o ții în frâu. A fost căsătorită, pentru o vreme, cu moșierul Clery Sachelarie. Pentru o vreme doar căci frumoasa de ea era o sfârlează. A trăit cu prim-miniștri, cu ambasadori, a fost implicată și în spionaj, curtată la greu de către Președintele Turciei etc. A fost o femeie fierbinte care se dăruia ca atare. Nu dădeai față cu ea doar ca să te sărute pe frunte. Ce s-o mai… (Citiți și Nota din final).

Rep: Am priceput! Tot pe vremea când Maria Tănase îi fascina pe bucureșteni, orașul mai fremăta și la audierea celebrei „Zaraza”. Cum s-a născut, oare, legenda acestei femei?

C.V: Melodia a devenit celebră în interpretarea lui Cristian Vasile. Melodia, în interpretarea acestuia, a luat Premiul II, în Uruguay, la un concurs de compoziții. A fost compusă de un oarecare Benjamin Tagle Rara. Melodia repede a fost apreciată de lăutarii noștri cei mai vestiți, ajuns cu ei și la Paris, iar la rugămintea lor expresă, Nicolae Kirițescu (Publicist și scenarist de film; 3 sept. 1876 – 12 aug. 1965) a tradus versurile pe care le cântăm și azi. Zarază, în traducere liberă, ar însemna un fel de „hăis – cea”. În scurt timp, această melodie a ajuns un poem de dorințe arzătoare, porterul unei femei irezistibile. Și tot Kirițescu a fost acela care a făcut cunoscută și legenda ei : se pare că guristul Cristian Vasile s-ar fi îndrăgostit nebunește de Zaraza pe care, cineva ar fi ucis-o. Ea ar fi fost incinerată, iar urna cu cenușa ei ar fi fost furată de către însuși Cristian Vasile, care, în amintirea ei înghițea, în fiecare dimineață, câte o linguriță, pe stomacul gol. Și asta timp de un an de zile.

Rep: Domnule profesor credeți că România va ajunge vreodată să egaleze această perioadă despre care ne-ați vorbit până acum?

C.V: Din nefericire pentru noi românii, azi ne aflăm într-un stadiu mult inferior celui de-atunci. Nu mai avem, în primul rând, bunăstarea de odinioară care permitea oricui accesul la cultură. Ne-am pierdut și conștiința patriotică, iar asta este cea mai dureroasă pierdere. Și asta, probabil, pentru că nu mai avem nimic de revendicat. Ne-am pierdut valorile și trăim într-o confuzie totală. Nu mai dorim să trăim frumos și ne-am pierdut respectul pentru marile noastre valori care au realizat, cu știința și devotamentul lor, ceva important și trainic pentru neam și țară. Și nu numai, dar chiar și marile noastre personalități din diferite domenii, nu mai sunt azi respectați și recunoscuți de către nimeni. De exemplu, în Academia Română există un singur membru corespondent din domeniul Muzicii. Mai mare rușinea! Ne-am căptușit cu modele false și ne-am pierdut până și moralitatea Am pierdut, nu burghezia materială ci a spiritului. Trăim azi într-un mediu al semidocților și al parveniților. Suntem foarte departe de ce am fost cândva, motiv pentru care eu nu pot să fiu decât frustrat și trist. Mă simt exponentul unei lumi în destrămare. Sper însă că ceva se va schimba într-o zi, că vom ajunge la o societate cu respect pentru valoare. Asta e ceea ce ne lipsește la ora actuală.

Rep: Să fie, distinse Domnule Profesor Viorel Cosma și vă mulțumesc din suflet pentru toate cele de până acum. Doamne ajută-ne!

Notă:

În fonoteca de aur am minidiscul (17cm. – 1958.) de vinil – Chansons folkloriques roumaines – cu patru melodii celebre, în interpretare Mariei Tănase, în Limba Franceză. Casa de discuri: La chant du monde; Prima melodie: Uhăi Bade. (Danse montardagne); Dirijorul orchestrei: Ionel Banu; Discul a fost premiat cu Grand Prix du Disque. (Paul Antoniu).  

(Data interviului: Sept. 2011) Sursa: Arhiva Paul Antoniu.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: