Jertfele românilor: Sacrificii și suplicii pentru apărarea pământului străbun

de Angela FAINA

Românii sunt un neam născut din topirea a două suflete într-un singur trup, din amestecul sângelui latin cu vechiul sânge getic. De la începutul începuturilor, destinul nostru istoric a fost vreme de două milenii, deosebit de aspru și amar.

„Popor de plugari, de păstori și de ostași, încă de pe vremea Daciei, lăsam să treacă veacurile peste noi, îndârjindu-ne să ne apărăm pământul, credința și graiul. Țara era bogată, dar noi rămâneam săraci. Poporul era ager la minte, dar noi rămâneam în urmă cu învățătura timpului, fiindcă în toată istoria  românilor, nu există 20 de ani de liniște și de odihnă. Am luptat pentru dreptate, iar toate neamurile vecine se întovărăşeau să ne fure dreptatea. Am luptat pentru libertate, iar istoria trecutului nostru e un îndelung lanţ de robii. Am luptat pentru pământ, iar rodul pământului a fost întotdeauna al altora. Fără prieteni, aruncaţi în mijlocul noroadelor vrăjmaşe, vândut şi trădat, înşelat şi asuprit, românul nu-şi mai putea încredinţa sufletul decât vântului, păsărilor, frunzelor codrului, isvoarelor și râurilor” – scrie Cezar Petrescu în „Cartea Unirii”, capitolul „Cartea Robilor”.

„Țăranii ctitori, jupuiți de vii
Ostași martiri cu fețe cuvioase,
Oriunde intră plugul în pământ,
Dai de un coif și-o patrie de oase” – Versuri de Ioan Alexandru – poezia „Patria” – vol. „Imnele Transilvaniei” – 1978.

Transilvania, este o „țară mândră și binecuvântată de Dumnezeu” – o caracterizează Bălcescu.

În „Cartea Robilor”, Cezar Petrescu ne-o prezintă deosebit de sugestiv: „Transilvania, de la începutul timpurilor este cetatea închisă și tare a românismului”.

Istoria Transilvaniei a fost deosebit de frământată. După cucerirea Daciei de către romani, a urmat o perioadă de năvăliri barbare, însă populația romanizată a continuat să supraviețuiască valurilor de migratori. Ungurii, triburi asiatice barbare, așezându-se în Câmpia Panoniei, la sfârșitul secolului al IX-lea, sub conducerea lui Arpad, au început incursiuni sălbatice spre stătulețele vecine din jur. Nefiind obișnuiți cu o viață sedentară, pentru a-și procura cele necesare, ei practicau jaful, atacând populațiile pașnice, prin raiduri violente de pradă.

„În calea puhoaielor năvălitoare, eram zidul de care se sfărmau triburile nomade, purcese din stepele Asiei, ca să treacă pruncii prin tăiuş de sabie şi aşezările omeneşti prin pârjol”. – Cezar Petrescu, Cartea Unirii.

Poetul Ioan Alexandru ne sugerează în poezia „Amintire” – volumul, „Imnele Transilvaniei” -1978, situația în Ardeal, în acele vremuri:

„Grămezi de humă, neamuri de barbari,
Mulți fără grai și hoarde fără nume,
Dosiți prin smârcuri și pe sub răscruci
Faimă de groază v-a rămas în lume!”.

Poporul cel mult și obidit, rămânea fără conducerea sa proprie şi fără nădejde, pradă asupritorilor. Cezar Petrescu, în „Cartea Unirii”, precizează: „Peste veacuri, din timp în timp, străbătea zăngănitul lanţurilor scuturate”.

Versurile poetului Ioan Alexandru sugerează situația grea a țăranului român, sub o conducere străină:

„Pământu-i umed încă de-atâtea suferinți
Și dimineața roua-i sângerie
Săracă țară de iobagi săraci
Și necăjiți și oameni de-omenie” – versuri de Ioan Alexandru, poezia „Alba Iulia”, volumul „Imnele Transilvaniei”, 1978.

În evul mediu, cele trei țări române, Valahia, Moldova și Transilvania constituiau un teritoriu geostrategic de mare interes, atât pentru poziția lor geografică la răscruce de drumuri comerciale cât și ca potențial uman sau material , fiind țări bogate, cu multe și variate resurse naturale, constituind o sursă excelentă de materii prime, alimente etc. State mici, fragile din punct de vedere militar, erau  râvnite de marile puteri, fiecare urmându-și scopurile și propriile interese de expansiune și control. Așa cum bine se știe, încă din vechime, acest spațiu al fostei Dacii, era mereu țintit de către vecinii hrăpăreți.Orice putere străină care se poziționa în acest spațiu, avea numai de câștigat, controlând o zonă de răscruce între estul și vestul Europei, între nordul și sudul ei, plasându-se foarte bine din punct de vedere strategic.

Asupra Țărilor Române, își aveau ațintite privirile lacome, ungurii, turcii, tătarii, polono-lituanienii și austriecii. Românii aveau să lupte cu hotărâre, dar și cu mari sacrificii, pierderi umane și materiale, împotriva asalturilor acestora, izbutind totuși, să-şi păstreze ca printr-un miracol, întregimea etnică, religioasă şi lingvistică.

În acei ani, dificultățile politice și economice cu care se confruntau românii, puneau sub semnul întrebării chiar existența celor trei principate.

Poetul Lilian Curevici surprinde magistral acea perioadă în poezia „Ar fi de-ajuns”.

„A stat și stă a noastră țară
De secole la cea răscruce,
Unde mulțimi de corbi tot zboară,
Ce știu doar una: a seduce.
Și-acel pământ al țării- mume
A fost de zeci de ori tot ars,
De cei ce știu doar a distruge,
Ce n-au credință, nici altar…”

Versuri scrise în anul 2015 de Lilian Curevici, volumul de poezii „Zbucium basarabean”, 2019.

Erau timpuri cu o conjunctură internațională complexă și dificilă, când, asupra țărilor române, se exersau presiuni extrem de puternice, politice și militare din partea regatelor ce ne înconjurau.

Dar „totdeauna, în timpuri grele şi nenorocite, roditorul pământ al patriei noastre şi-a născut izbăvitori” – N. Bălcescu.

În vremuri de restriște și jale, Vieazul Mihai vine ca o stea strălucitoare, ca un arhanghel salvator, în fruntea țării. „Vremile cele grele aduse pe toți rumânii într-o stare de suferinți amare; toți așteptau un mântuitor. Arătarea lui Mihai în mijlocul lor, a fost ca un fulger strălucitor, care dete duhului rumânesc celui amorțit, o lovitură electrică; rumânii se deșteptară; cunoscură trimiterea lui din ceriu și alergară la glasul lui cel propovăduitor de mântuință. Dar duhul lui cel mare nu se putea mulțumi ca să șază pe un scaun ocărât și să cârmuiască o nație roabă. Ca un alt Temistoclu, se sili ca să-și dezrobească țara, să facă respectat scaunul românesc și să dea în mâna rumânilor puterea de a-și ținea vrednicia lor. El făcu duhul lor întreprinzător de lucruri mari” – Aaron Florian, Idee repede de istoria Prințipatului Țării Rumânești, 1837.

Poezia, Ar fi de-ajuns, a poetului basarabean Lilian Curevici, se referă la această situație, subliniind că pentru Viteazul Mihai ar fi fost simplu să acționeze ca un „domn de paie”, să accepte situația, „să plece capul și să se închine, îngenuncheat în umilință”.

„Ar fi de-ajuns
Am fost respinși și dezbinați,
Pe mii de cruci tot răstigniți,
Până la piele dezbrăcați,
Rupți de copii și de părinți.
Ar fi de-ajuns, plecând doar capul
Să-ngenunchem în umilință,
Și să-nchinăm la toți colacul
Ce n-au nici cruce nici credință.”

Versuri scrise în anul 2015 de Lilian Curevici, volumul de  poezii „Zbucium basarabean”, 2019.

Poetul Dimitrie Bolintineanu îi închină Viteazului Mihai, sugestive și emoționante versuri:

„Dar Mihai se scoală și le mulțumește
Și, luând paharul, astfel le vorbește:
Nu vă urez viață, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viața  noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare!
Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor
Merită să-l poarte spre rușinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge brațul, iau de martor cerul!
Dar românul nu vrea câmpuri fără flori,
Zile lungi și triste fără sărbători,
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară:
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul și român sunt eu!
Și sub jugul barbar, nu plec capul meu!”

„Existența noastră e o spovedanie adresată naturii și timpului, fiindcă numai natura, cu munţii şi cu râurile, cu codrii şi cu florile câmpului, ne-au dat crezare. Frate despărţit de frate, prin zid nepătruns de hotar, ne rugam vântului şi păsărilor cereşti să poarte solie de la unul la altul; iar într-adevăr (vedeţi minune ?) solia străbătea, fiindcă sufletul nostru a rămas unul; fiindcă nici un popor n-a păstrat mai trează conştiinţa naţională şi mai pură unitatea de limbă, împotriva tuturor potrivniciilor” – Cezar Petrescu, „Cartea Unirii”.

Istoricul Gheroghe Brătianu, fiul marelui bărbat de stat Ion I.C. Brătianu, afirma: „Poporul român e o enigmă și un miracol istoric”.

Acest miracol, faptul că nația română nu a fost ștearsă de pe harta istoriei s-a realizat prin jertfă. Neamul românesc s-a încrâncenat cu încăpățânare să nu se lase alungat de pe pământul moștenit de la daci, deși neamuri barbare sau vecini hrăpăreți au încercat mereu, de-a lungul istoriei, să-l izgonească de pe ocina sa. La fel, limba română a fost păstrată cu sfințenie de strămoșii noștri. Încercările susținute din partea tiranilor, de deznaționalizare, prin schimbarea numelor, legi diabolice pentru ca limba română să dispară nu au dat roadele scontate de mai marii zilei din Transilvania.

Pentru această cerbicie, de a-și apăra pământul și limba, vitejii țării au ajuns sub glie și au plătit scump și cu mult sânge, curajul lor. Jertfa lor, a păstrat românimea unită și la bine și la greu, până în zilele noastre.

Eminescu, iubitul nostru poet, își încuraja compatrioții pentru a-și apăra valorile naționale în vremurile tulburi ale istoriei. Îndemnul lui Eminescu „Fiți români, români și iar români” a îmboldit și a întărit sufletele conaționalilor săi. Azi, îi mulțumim pentru aceste cuvinte înflăcărate, de ardent patriotism, care ne sunt călăuză, străduindu-ne să fim așa cum ne-a îndrumat:

SĂ FIM ROMÂNI!

Angela Faina
Montréal, 13 septembrie 2020

********

Material primit cu bunăvoința Doamnei Melania Rusu Caragioiu,
Vicepreședintă ASRAN,
Redactor șef cultural STARPRESS – Canada

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: