MELANCOLIE

de Florin DRAGOMIR

Mi-e dor să fiu din nou copil,
Cum ne mai jucam pe-afară!?
Să fug, s-alerg, să cânt, să strig,
Din zori și până în seară.
 

Să zburd pe câmpul înflorit,
Ușor precum o pană,
S-alerg, desculț, prin păpădii,
Să urmăresc fluturi prin iarbă.

 

Că nicio grijă nu aveam
Și nu știam ce-i ăla stres,
Iar de vreo năzbâtie mai făceam,
Mama, mă ierta, bineînțeles!

Îmi mai făceam sora să plângă
Și îi sugeram respectu’,
C-o urzică o băteam,
Să-i arăt cine e șefu’
 

Când îi vedeam ochii în lacrimi,
Sufletul mi se rupea,
Repede îi dădeam dulciuri
Și îi spuneam: „- Nu mai plânge draga mea!”.

 

„Nu știu ce-a fost în capul meu,
De-așa rău te-am urzicat,
Acum îmi pare atât de rău,
Promit să nu mai fac niciodat!”.

 

Atunci s-a oprit din plâns
Și-a mâncat din ciocolată,
Căpșorul ei la piept l-am strâns
Și sărutându-i fruntea, ea mi-a zâmbit îndată.

 

Toate le văd ca și prin vis
Și mi le-aduc aminte,
Parcă mai ieri am fost copii,
Cu chip de îngeri și cu inimi sfinte.

 

Inimi pline de iubire,
Nu știam ce-i aia ură,
Căsuța noastră… o comoară,
Părinții noștri… o icoană!

 

Toate v-ați dus cu anii pe rând,
Căci cursul vremii pe nimeni nu iartă,
Adeseori stau oftând ori suspinând,
Cu o inimă plină de dor încărcată.

 

Unde s-au dus apusurile sfinte,
De pe cerul frumos al copilăriei mele?
De ce cocorii nu mai cântă așa de frumos,
Venind în cârduri dinspre țările calde?

 

Unde-s poveștile?
Basmele, căci noi credeam în ele,
Unde-s luptele cu săbii,
Zmeii, cei cu solzii de oțele?
 

 

Unde-s emoțiile june,
Ce le mai simțeam la școală?
Prin colbul școlii le-am pierdut,
În veci n-o să mai vie iară!

 

Toate v-ați dus cu anii, v-ați dus…
Lăsându-mi în suflet un dor de nespus,
Doar printr-un cântec trist mai reaprind fiorul,
Toate v-ați dus cu anii, v-ați dus… ducu-vă dorul.

(Mulțumim pentru versuri domnului Vasile Bele)