Jertfele românilor de-a lungul veacurilor, pentru păstrarea limbii române și apărarea pământului strămoșesc

de Angela FAINA

„O limbă este un document autentic ce nu poate fi falsificat dacă este corect descifrat. Am putea spune că este codul genetic al unei culturi” /ioncoja.ro -2/ Lupul Dacic – 2019

Limba Română este patria mea” – Nichita Stănescu

Începând cu anul 2013, se sărbătorește la 31 august al fiecărui an, Ziua Limbii Române. Limba română este predestinată neamului nostru; este limba prin care ne bucurăm, o chemăm pe mama, îl implorăm pe tatăl nostru pământesc și cel Ceresc, limba în care ne creștem copiii, încurajându-i și dându-le speranțe… Ea este cea care posedă cuvinte unicat ca „dor” și „doină” și care au intrat în patrimoniul UNESCO. Tot ea, este mângâiată și pusă în lumină de marii noștri poeți, Eminescu, Coșbuc, Blaga, Arghezi și mulți alții, care prin creațiile lor unice ne-au făcut cunoscută frumusețea limbii pe toate meridianele Pământului.

Limba noastră, cu parfum de nu-mă-uita, sau cu miros de livezi înflorite, cu iz de miere și duioșie de lăcrămioare este spiritul românilor, este chintesența noastră națională.

De-a lungul veacurilor, limba noastră nu ne-a părăsit; a fost mereu alături de noi, în cântecele de jale sau de efervescentă bucurie, însoțindu-ne la hore și în bătăliile sângeroase, cu vecinii perfizi. Ea este o moștenire, un tezaur de neprețuit! Cu limba noastră, cu ea ne-am născut, am auzit primele cuvinte duioase; o binecuvântăm, o prețuim și o purtăm mai departe în istorie, mândri și mereu îmbogățiți.

Marele poet Eminescu spunea că „Numai în propria limbă i se lipesc în minte poporului, istoria părinților, bucuriile și durerile semenilor și preceptele bătrâneții”.

Limba română este o limbă primitoare” – spune profesorul universitar doctor Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române.

Referitor la formarea limbii române prezentăm extrase din adevărul.ro

Acest subiect reprezintă o permanentă sursă de controverse între lingvişti, la fel cum nici o teorie despre formarea poporului român nu întruneşte unanimitatea istoricilor. Cea mai acceptată teorie rămâne, însă, cea a formării limbii române din limba latină vorbită de cuceritorii romani şi limba vorbită de dacii băştinaşi, peste care s-au suprapus, de-a lungul vremii, mai multe influenţe.

Statuie de dac
Imagine prelucrată, luată de pe istorie-pe-scurt.ro

„Limba română s-a format înainte de anul 600, la nord şi la sud de Dunăre, din limba latină vorbită şi din fondul geto-dacic existent. Factorii istorici au determinat aria de formare, răspândirea și dezvoltarea ei. La sud de Dunăre, apar dialectele meglenoromân, istroromân şi aromân. Tot factorii istorici cât și factorii zonali, cu diferite influențe lingvistice, au dus la formarea în interiorul dialectului daco-român, a graiurilor: moldovenesc, maramureşan, ardelenesc, muntean”. Această teorie nu este, însă, unanim acceptată de lingvişti. O altă teorie spune că limba română s-ar fi format pe teritoriul actualei Albanii, sau în nordul Greciei, unde dacii liberi au migrat, alungaţi de năvălirile goţilor, hunilor şi slavilor. Sunt şi lingvişti care susţin că nucleul limbii române este în actuala Macedonie, unde ar fi fost transferaţi toţi dacii, în momentul retragerii romanilor. O ipoteză de-a dreptul spectaculoasă a fost emisă, recent, de un lingvist maramureşean, care afirmă că limba română veche s-ar afla, de fapt, la baza tututor limbilor europene. El îşi bazează afirmaţia parţial, pe analiza unor steme vechi, dar şi pe discursul întâlnirii dintre Pliniu cel Bătrân şi Filimon Maramureşeanul în anul 43 e.n., când Filimon ar fi spus: „Eu nu sunt conducător al cimbrilor cum voi ne spuneţi, latinii. Eu sunt conducător al boilor sau al zimbrilor. Ţara noastră se întinde din largul Coastelor Iutlande ale Danemarcei până în Indii”.

 Dac
Imgine luată din istorie-pe-scurt.ro

Potrivit unor istorici care susțin teorii mai recente sau potrivit wikipedia.org, există o ipoteză potrivit căreia, în Dacia ar fi existat o îndelungată proto-latinitate, înainte de cucerirea romană. Latina s-ar fi format și dezvoltat la romani, în urma influenței etruscilor, triburi care ar fi pornit din vechea Dacie spre nordul Peninsulei Italice. Conform acestei ipoteze recente, care stârnește vii controverse între lingviști și istorici, se sustine că limba dacă este o limbă premergătoare latinei, limbă pe care o vorbeau etruscii veniți cam pe la 1500 î.e.n. din zone apropiate dacilor sau chiar fiind înrudiți cu dacii. Se susține că ei ar fi avut acest limbaj vechi, care apoi s-a transformat cu timpul în latina veche. De aceea se spune că dacii se înțelegeau ușor cu romanii, încă înainte de cucerirea romană. Într-adevăr, pe teritoriul Daciei, atlasele referitoare la preistorie, ne prezintă că aici ar fi fost o puternică și influentă civilizație, din care s-ar fi desprins mai târziu, toate popoarele Europei.

Poetul Ovidiu, exilat la malul Mării Negre, intrând în contact cu triburile daco-gete din Dobrogea, scria că a învățat foarte repede limba dacilor și a povestit că geții de la Tomis râdeau în hohote atunci când auzeau vorbindu-li -se în latină, deoarece percepeau o limbă similară cu a lor, dar mult „coruptă”. Același lucru se întâmplă și azi, atunci când se vorbește în macedo-română sau aromână, ni se pare că limba lor este o limbă română stâlcită. Daco-româna și macedo-româna sunt azi doar parțial reciproc inteligibile – idei și concepte preluate conform istoricilor, din ioncoja.ro/Lupul dacic.

Perioada de formare a limbii române este considerată a fi cea cuprinsă între secolele III î.e.n.şi secolul a VI-lea e.n. și a devenit integră, în cursul secolelor V-VIII e.n. Prin „limba vorbită” s-au stabilit trăsăturile caracteristice prin care noul popor se delimita de vecini. Peste îmbinarea dintre latina vulgară şi limba geto-dacilor se suprapune contactul prelungit cu populaţiile slave, care este considerat a sta la originea unei părţi importante din vocabular.

Referitor la fondul traco-dac al limbii române, prezentăm informații ale istoricilor, conform adevarul.ro.

Scenă de pe Columna lui Traian, ridicată în „Forum Traiani” la Roma, după cucerirea Daciei de către romani. Imagine luată de pe adevarul.ro

Elementele autohtone traco-dace din limba română reprezintă domeniul cel mai puțin elucidat al istoriei limbii noastre. După mai bine de un secol de cercetări, suntem în continuare în domeniul ipotezelor, din cauza complexității pe care o presupune acest studiu. Au căutat răspunsuri lingvişti şi filologi renumiţi ca Ariton Vraciu, Ioan Iosif Russu sau Bogdan Petriceicu Haşdeu. Potrivit istoricilor, circa 160 de cuvinte folosite în limba română provin din fondul geto-dacic.

Oamenii de ştiinţă au identificat aceste cuvinte folosind un criteriu eliminatoriu, după cum ne informează lingvistul George Pruteanu. Astfel, cuvintele care au fost identificate ca fiind autohtone şi arhaice nu îşi au originea în niciuna din limbile cu care limba română avea legătură: latina, greaca, slava, turca, maghiara. În al doilea rând, ele pot fi regăsite în limba albaneză, care ar fi avut origini comune cu cele ale tracilor. George Pruteanu a împărţit cuvintele autohtone, arhaice, în patru categorii: 1) cuvinte considerate autohtone de Bogdan Petriceicu Haşdeu, în „Etymologicum Magnum Romaniae”; 2) cele care au un corespondent de origine indo-europeană în albaneză, listate de Ioan Iosif Russu; 3) cele fără corespondent în albaneză, listate de I.I. Russu, şi 4) cuvinte considerate autohtone de Ariton Vraciu. Lista cuvintelor autohtone este următoarea:

A: abeş, Abrud, abur, acăţa, adămană, ademeni, adia, aghiuţă, aidoma, ală, alac, aldea, ameţi, amurg, anina, aprig, argea, Argeş, arunca, azugă. B: baci, baier, baligă, baltă, bară, Barbă-cot, barză, bască, batal, băga, băiat, bălan, balaur, beregată, boare, bordei, bortă, brad, brânduşă, brânză, brâu, brusture, bucur, buiestru, bunget, burghiu, burlan,  burtă, burtucă, burtuş, butuc, butură, buză. C: caier, caţă, căciulă, căpuşă, căpută, cătun, cioară, cioban, cioc, ciocârlie, ciomag, cârlan, cârlig, codru, copac, copil, creţ, cruţa, cujbă, culbec, curma, curpăn, cursă, custură. D: darari, daş, dărâma, deh, deretica, descăţa, descurca, dezbăra, desghina, dezgauc, doină, don, dop, droaie, dulău. F: fărâmă. G: gard, gata, gălbează, genune, ghes, ghiară, ghimpe, ghiob, ghionoaie, ghiont, ghiuj, gâde, gâdel, gordin, gorun, grapă, gresie, groapă, grui, grumaz, grunz, gudura, guşă. H: hojma. I: iazmă, iele. Î: încurca, înghina, îngurzi, înseila, întrema. J: jilţ. L: leagăn, lepăda, lespede, leşina. M: mal, maldac, mazăre, măceş, mădări, măgură, mălai, mămăligă, mărcat, mătură, melc, Mehadia, mieru, mire, mistreţ, mişca, mânz, morman, mosoc, moş, moţ, mugure, munună, murg, muşat. N: năpârcă, năsărâmbă, niţel, noian. O: ortoman. P: păstaie, păstra, pânză, pârâu, prunc, pururea. R: raţă, ravac, răbda, reazem, ridica, râmfă, rânză. S: spânz, stăpân, strănut, sterp, stejar, steregie, stână, străghiată, strepede, strugure, strungă, sugrua, suguşa, scăpăra, scrum, scula, scurma, sâmbure, sâmvea, sarbăd, Sarmisegetuza. Ș:şale, şiră, şopârlă, şoric, şut .T: tare, traistă, tulei.Ţ: ţap, ţarc, ţarină, ţăruş, ţundră, ţurcă. U: uita (a se), undrea, urca, urcior, urdă, urdina, urdoare. V: vatră, vătăma, vătui, viezure, viscol. Z: zară, zăr, zburda, zestre, zgardă, zgâria, zgârma, zimbru, zârnă. – informații preluate din adevarul.ro.

Din istorie-pe-scurt.ro extragem informațiile următoare: denumirile antice de râuri și locuri se presupune că sunt de origine dacă, însă nu există certitudine. Există câteva nume de ape importante care sunt foarte vechi. Dunărea, al cărui fonetism este tipic românesc, în celelalte limbi apare sub forme diferite (lat. Danubius, slav. Dunav, Dunaj, germ. Donau, magh .Duna) și despre a cărui temă (rădăcină) s-au emis câteva ipoteze, fiind considerată iranică, celtică, traco-dacă sau chiar pre-indo-europeană. Este sigur un nume foarte vechi, pe care l-au folosit și dacii, la fel ca numele de Carpați dat celui mai important lanț muntos din Dacia. De asemenea, sunt foarte vechi și numele de râuri ca: Argeș, Cerna, Criș, Motru, Mureș, Nistru, Olt, Prut, Siret, Someș, Timiș. Nume proprii de localități, ca Abrud sau Turda, sunt probabil de origine traco-dacă.

Cel mai sigur procedeu de a stabili care sunt cuvintele ce provin din limba traco-dacă este studierea concordanțelor dintre aceste cuvinte românești și cuvintele asemănătoare din albaneză. Această limbă este considerată cea mai apropiată de vechea tracă. Pe baza acestor concordanțe, s-a ajuns la un număr de aproximativ 80-90 de cuvinte, ca fiind certe din substrat și alte 40 considerate ca probabile din substrat. De remarcat că cea mai mare parte a cuvintelor certe, sunt termenii referitori la natură și termenii păstorești: animalele, plantele, configurația terenului constituie, în general, mediul înconjurător al gospodăriilor, în special din zonele montane și submontane. Avem, astfel denumirile următoare, provenite din traco-dacă: configurația unui teren: groapă, mal, măgură; referitor la ape: baltă, pârâu; referitor la vegetație: brad, copac, curpen, mazăre, mărar, brusture, leurdă, spânz, coacăză, ghimpe, mugure, sâmbure, strugure; referitor la faună: măgar, mânz(at), țap, viezure, baligă, gălbează, ciut, murg, balaur, năpârcă, șopârlă, căpușă, strepede, rață, barză, cioară, ghionoaie, pupăză, cioc.

Același fenomen s-a manifestat și în istoria recentă: limbile europene (spaniola, portugheza, franceza, engleza) în contact cu limbile indigene de pe continetul american au primit de la acestea mai ales termeni referitori la natură ape, relief, păstorit, ce denumeau realități specifice.

Mai evidentă este situația unor cuvinte provenite din activitățile de creștere a animalelor și în special, a termenilor păstorești ca: brânză, urdă, zară, fiind termeni ce denumesc produsele păstorilor. Tot așa; brâu, căciulă. Argea, cătun, vatră și gard se referă la locuințele sezoniere ale unor păstori. Chiar „buc”, care face aluzie la prelucrarea cânepii, „groapă” la cultivarea cerealelor, iar „gresie” la cositul păioaselor pot fi menționate aici, fiindcă se referă la agricultură și la păstoritul transhumant. Este foarte probabil ca și termenii care denumesc părți ale corpului omenesc păstrați din substrat (buză, ceafă, grumaz, gușă, rânză) ar fi fost termeni referitori și la corpul animalelor. Aceasta nu înseamnă că nu există în română și alți termeni considerați a fi moșteniți din substrat. Sugestivi sunt termenii „bucurie” și „a bucura”. De la rădăcina acestor cuvinte s-a format și numele de persoană Bucur, care stă la baza numelui capitalei, București.

În domeniul morfologiei, două constatări au fost explicate ca moșteniri din traco-dacă. Nici una dintre ele nu există în alte limbi romanice și sunt caracteristice pentru limba română: 1) postpunerea articolului hotărât și 2) formarea numeralelor de la 11 la 19.

1) În română avem forma nearticulată „om” iar articulată, „omul”. În alte limbi romanice articolul este pus înainte: l’homme, il uomo, el hombre. Postpunerea articolului definit din română a fost explicată prin preferința de a așeza adjectivul în urma substantivului determinant (om bun, femeie înaltă etc.) și pus în conexiune cu albaneza.

2) Numerele de la 11 la 19 cunosc un model caracteristic de compunere cu ajutorul prepoziției „spre”: unsprezece, doisprezece etc. în care elementele componente sunt latinești (numerale simple de la 1 la 10 plus „spre”).

Nu există însă în latină sau alte limbi romanice o construcție de tipul unus super decem, adică unul spre zece. Din cauza faptului că o construcție similară există și în albaneză, apariția a fost pusă în legătură cu influența substratului traco-dac, deși unii cercetători au conectat-o cu vechea slavă.

O ipoteză pleacă de la sistemul crestării pe răboj, specific populațiilor de păstori: 11 se notează făcând o crestătură deasupra primelor zece (prezentare prelucrată din istorie-pe-scurt.ro)

Conform unor istorici, dacii erau buni cunoscători ai plantelor medicinale, iar din vremea lor, s-au păstrat aproape 80 de denumiri de plante.

Dacii nu foloseau scrierea – este o altă concluzie la care au ajuns unii lingvişti, însă cele mai multe dintre teoriile privind limba sau scrisul în vremea antică, au stârnit controverse.

Cercetătorul Ariton Vraciu susţinea că dacii nu foloseau scrierea. „Ştim sigur că tracii şi ilirii nu au avut o scriere proprie sau un alfabet. Traco-dacii, la fel ca majoritatea populaţiilor antice, n-au cunoscut şi n-au întrebuinţat scrierea înainte de începutul influenţei greceşti” (Russu 1967). Semnificativă este în această privinţă, afirmația istoricului Aelianus: „la vechii traci, nimeni nu cunoştea slovele, iar toate neamurile barbare din Europa, socoteau că este un lucru foarte ruşinos să foloseşti scrierea. Desigur, de aici nu trebuie trasă concluzia că într-o perioadă mai veche, în aceste zone n-ar fi putut exista sisteme de scriere  autohtone ori importate, care ulterior au dispărut sau nu au putut fi încă descifrate. Nu este exclus ca aşa să stea lucrurile în cazul tabletelor de la Tărtăria, datând cu aproximaţie din anul 3000 î.e.n”, se concluziona în volumul Limba daco-geţilor – Timişoara, Editura Facla (1980).

În Dacia, alfabetul grecesc a fost înlocuit cu cel latin; pe marele vas de cult descoperit la Sarmizegetusa Regia, inscripţia DECEBALUS PER SCORILO e redactată în limba dacilor, dar cu litere latine.Tot în latineşte sau măcar cu litere latineşti a fost redactat mesajul dacilor, trimis lui Traian pe o ciupercă. Tot aşa va fi fost scrisă şi epistola lui Decebal către Domiţian, semn că la cancelaria regească de la Sarmizegetusa, limba puternicului Imperiu Roman, era cunoscută şi folosită. Aşadar, dacii cunoşteau scrierea. Fireşte, ea n-a devenit niciodată accesibilă tuturor dacilor.

„Decebalus per Scorillo” – „Decebal, fiul lui Scorillo”
Inscripție pe un vas găsit la Sarmisegetusa Regia
Imagine luată din adevarul.ro

„Exemplele de folosire a scrierii sunt rare”, constata Hadrian Daicoviciu, în volumul „Dacii” (1965) – informații din adevarul.ro.

Mai târziu, în evul mediu, deosebit de bun cunoscător al realităţilor etnice din vremea sa, cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil afirmă  în 1463 despre locuitorii din Țara Românească: „Dacii vorbesc o limbă apropiată de a italienilor, dar într-atât de stricată şi deosebită, încât italienii cu greu înţeleg ceva când cuvintele nu sunt exprimate desluşit, încât să se priceapă ce ar putea să spună”.

Cărturarul umanist Antonio Bonfini (1434-1503), afirma că „românii au dăinuit în spaţiul lor, pentru că şi-au apărat mai mult limba decât viaţa” – această afirmație este mai mult decât relevantă. Același lucru se observă și în pasajul de mai jos: „Deși năvăliri barbare de tot felul s-au revărsat asupra provinciei Dacia, asupra poporului român și asupra regiunii geților, totuși s-a văzut că n-au putut fi răpuse coloniile și legiunile romane care se dezvoltaseră de curând. Înecate sub valul de barbari, ele totuși mai exală limba romană, și, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă, nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții, cât a limbii. Căci cine nu s-ar minuna dacă ar sta să socotească desele puhoaie ale sarmaților și goților, și de asemenea ale hunilor, vandalilor și gepizilor și incursiunile germanilor și a longobarzilor că s-au mai păstrat încă până acum la daci și geți, rămășițele limbii romane?” – extras din mesagerul decovasna.ro- dr.Vasile Lechințan.

În evul mediu şi în perioada premodernă, au intrat în limbă cuvinte slave, slavone vechi, maghiare, turcice vechi, turcice otomane şi greceşti. Prima atestare a folosirii numelui de „limba română” datează din timpul secolului al XVI-lea, termen folosit de mai mulţi călători străini, precum şi în documente româneşti, ca „Palia de la Orǎştie” sau în „Letopiseţul Ţării Moldovei”.

Tetraevangheliarul diaconului Coresi – tipărit pentru prima dată în limba română în anul 1561 la Brașov.
Imagine luată de pe rador.ro

Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului, Begner, este primul document păstrat, scris în limba română, în anul 1521. La 30 ianuarie în anul 1561, apărea la Braşov, prima carte tipărită în limba română de diaconul Coresi, „Tetraevangheliarul”, cu litere cirilice, la traducerea căruia au contribuit preoţii români din Şcheii Braşovului. Lui Coresi îi datorăm punerea acestui grai la baza limbii române literare. Generațiile care au urmat, au moștenit acest dar, fără să cunoască poate sacrificiile de necrezut din vremurile trecute, sau eforturile unor adevăraţi eroi naționali care au făcut să se nască, să se dezvolte și să se transmită limba română, din generaţie în generaţie.

Perioada de formare și utilizare a limbii române moderne începe după anii 1800, odată cu primele texte ale marilor scriitori clasici, care au oferit modele ale limbii române literare moderne. Introducerea oficială a alfabetului latin, a avut loc în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în anul 1860. O influenţă puternică asupra vocabularului românesc, a avut-o limba franceză în secolul al XIX-lea.

De 30 de ani, și pe teritoriul Republicii Moldova se vorbește și se scrie românește liber, oficial, cu grafia latină, în locul celei cirilice impuse de conducerea sovietică. Românii de dincolo de Prut, deși îndoctrinați în școli și prin presă de acoliții sistemului opresor, că vorbesc limba moldovenească, nu au recunoscut niciodată acest lucru, iar după anul 1990, au luat ferm, hotărârea de a șterge pe veci din mintea lor, ideile prin care au fost „torturați mintal” de a-și uita originile și limba.

Cea mai importantă creaţie spirituală a poporului român este limba română” – ne spune profesorul universitar doctor Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române.

Valorile și simbolurile românilor

Referitor la valorile neamului românesc, printre care stau la loc de frunte limba română și apărarea gliei strămoșești, vă propunem un extras din /ioncoja.ro/irlandezul-peter-hurley/? 25 feb.2020.

Irlandezul Peter Hurley, cunoscut promotor al satului românesc și al valorilor autentice țărănești, a susținut la Vaslui o conferință intitulată: „Tradiție și modernitate, istorie și prezent pentru tânărul contemporan”, informează Episcopia Hușilor. În cadrul evenimentului, Hurley le-a vorbit tinerilor despre ceea ce înseamnă să fii român și despre admirația pe care o poartă satului românesc și culturii țărănești tradiționale. El i-a îndemnat pe tineri să nu se lepede de propria identitate, așa cum a făcut-o poporul irlandez, care și-a părăsit limba. Hurley afirmă că românismul este definit de cinci piloni: limba română, credința, pământul, cultura tradițională și jertfa. „Rețeta voastră, ceea ce vă face pe voi să fiți diferiți, unici și prețioși, este foarte simplă, sunt cinci cuvinte: Primul cuvânt este limba română. Fiecare neam, fiecare popor poate să spună: noi avem limba cutare, în afară de Irlanda. În Irlanda 0.3% din populație mai vorbește irlandeză.

Nimeni nu poate să îți fure identitatea, dar tu singur poți să o arunci la coșul de gunoi. Rețineți, e foarte important! Vă spun din experiența irlandezilor. Noi am aruncat, acum 150 de ani, limba noastră străveche, la coșul de gunoi, pentru că am fost „educați” să înțelegem că a fost ceva absolut nefolositor. Am fost învățați că nu poți să te duci în lume să prosperi cu limba irlandeză, căci astfel ești un țăran irlandez nefolositor, un lucru de sfidat. Noi am fost, primii, „sclavii Europei”, a spus el.

Cineva mi-a zis la un moment dat: „În fiecare limbă pe care o cunoști, ești un alt om”. Eu cred că așa este ! Construiești gândurile tale, în funcție de vibrația sunetelor. Limba română este o limbă latină. Pot să îmi imaginez un munte al limbilor, și, pe acest munte este un râu care se numește „râul limbilor latine”. Româna este acolo unde izvorăște limba latină, mai sus. Este o limbă atât de frumoasă! Eminescu o folosește minunat! Când citesc cuvintele rugăciunii în limba română, eu cred că au putere și rezonanță. În cuvintele din limba română, sunetul și sensul profund sunt foarte, foarte aproape.

Peter Harley crede că România are vocația de a fi legătura dintre Răsărit și Apus. Al doilea cuvânt, este credința. Credința în Dumnezeu este foarte puternică. Sunteți singurul popor ortodox latin din lume. Asta vă pune într-o poziție de balama între tot ce este în Est și tot ce este în Vest. Al treilea, este pământul. Pământul se identifică cu tradiția. Limba, credința și pământul, mai ales Carpații. Carpații sunt coloana vertebrală a poporului român. Stați la fel de confortabil pe partea estică și sudică precum pe partea vestică. Carpații nu au fost niciodată un zid de apărare, ci un copac în care ați urcat în orice moment de primejdie. Pământ cum găsești în România, nu există în Europa. Din acest pământ atât de fertil și de roditor a izvorât o cultură tradițională, autentică bineînțeles și atât de complexă și de frumoasă, atât de plină de valori! Prof. dr. Ion Bucur, fostul director al Muzeului Astra din Sibiu, vorbește despre țăranii din România ca despre o aristocrație a țăranilor Europei. Și cred că așa este. Eu nu cred să fi fost cultura tradițională irlandeză atât de frumoasă cum este cultura tradițională românească, chiar și astăzi, când ea este foarte încercată.

Cultura tradițională este al patrulea cuvânt: cultură vie, care încă se găsește în această parte a Europei. Cum a zis Lucian Blaga, această cultură tradițională, pe care o găsim astăzi în România, este o verigă actuală a unui lanț continuu. La noi, în Vestul Europei, lanțul s-a rupt deja, a explicat el. Peter Hurley a încheiat astfel: A cincea trăsătură care vă definește, care, probabil, este și cea mai dureroasă, este jertfa. Această jertfă este continuă, aparent interminabilă. Pentru mine, a fi român nu este un pașaport sau un loc, ci seamănă mai mult cu o vocație; a fi român înseamnă a avea o vocație.

„A fi român nu înseamnă drepturi. Aproape niciodată nu a însemnat drepturi, din păcate, dar înseamnă responsabilitate. A fi român înseamnă o responsabilitate asumată, o cruce pe care să o iei, dar nu în sensul negativ, ci în sensul pozitiv al conceptului. Acestea sunt cele 5 trăsături pe care cred că le-am cristalizat foarte pe scurt. Nu înseamnă o clădire, un imn național, un război sau o victorie și nici un templu, ci este această construcție spirituală, o combinație între limbă, credință, locul (pământul), tradițiile vii și această cămașă albă a jertfei pe care ați purtat-o pe parcursul a sute de ani?” – extras din /ioncoja.ro/irlandezul-peter-hurley/? La 25 feb.2020.

Pentru poporul român, aceste 5 trăsături menționate mai sus, alcătuiesc „caracterul nostru unic”, un fel de pecete sau oglindă. Prin limbă și pământ apărat cu strășnicie, chiar cu prețul vieții, am fost și suntem prezenți ca neam și națiune, în istoria universală.

La fel, aceste trăsături pot fi considerate ca un răspuns, când ne punem întrebarea: ce înseamnă a fi român?

SĂ FIM ROMÂNI!

Angela Faina
Montréal, 13 septembrie 2020

********

Material primit cu bunăvoința Doamnei Melania Rusu Caragioiu,
Vicepreședintă ASRAN,
Redactor șef cultural STARPRESS – Canada

One Response to Jertfele românilor de-a lungul veacurilor, pentru păstrarea limbii române și apărarea pământului strămoșesc

  1. Min Benitz spune:

    An interesting discussion is worth comment. There’s no doubt that that you need to publish more about this issue, it might not be a taboo subject but generally people do not speak about these topics. To the next! All the best!!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: