Teologia căsătoriei și etica postmodernă

de prof. dr. Vlad Ioan BONDRE

Teologia căsătoriei cuprinde toată sfera de înțeles a lumii, începând de la momentul dorinței identificării partenerului de viață, până la asemănarea cu el în cuget și simțire. Din acest considerent, Sfinții Părinți au alcătuit o rânduială în legătură cu modul în care poate fi înțeleasă binecuvântarea care se revarsă peste soți, dar mai ales cu modul în care aceștia trebuie să conviețuiască, ca faptele lor să fie bineplăcute în fața lui Dumnezeu.

Actele de credință văzute ca jurăminte reprezintă fermitatea cuvântului pe care cei doi soți îl oferă divinului, dar și permanentizarea legăturii din cer. Din acest considerent, o seamă de sociologi caută să identifice modificările care apar în structura unei relații în momentul divizării. Istoria omenirii a arătat că nu este străină de actul negației, că o teologie a căsătoriei poate suferi grave malformații dacă nu se intervine la timp.

În spațiul societății contemporane se dorește a se găsi parametri de funcționalitate a căsătoriei doar în măsura năzuințelor indivizilor, nu a întregului creat. Nevoile cuplului nu se mai regăsesc ca numitor comun, ci fiecare caută a delimita contextul familial de cel personal. Pe acest fond, termenul familie nu reușește a se mai identifica cu măsura planului lui Dumnezeu, motiv pentru care, apar noi tipuri de familii, care absorb binecuvântarea și o transformă în imprecație. Există posibilitatea ca natura firească a lucrărilor divine să se înlocuiască chiar de către om, în acte de contestat, lipsite de etică, sensibilitate și devoțiune.

A se identifica momentul regresului însemnă a se căuta vinovați care să răspundă în fața provocărilor, dar nu trebui omis un aspect esențial – lipsa ascultării. Răzvrătire a celor rele împotriva celor bune, neascultarea a fost mereu forma celor potrivnice și suferinde. Potrivit referatului biblic, păcatul neascultării a condus pentru prima dată la actul diviziunii creației lui Dumnezeu, căci un înger al Domnului iese din ceata drepților și refuză întoarcerea. De acest refuz se lovește și omul, când ispitit de diavol, refuză a mai asculta de Cel Care l-a creat. Mai grav decât atât, omul nu conștientizează că întoarcerea lui ar fi considerată o formă a smereniei prin care se poate înălța, ci dorește ca întoarcerea sa să fie o notă fundamentală a dorului față de frumusețea paradisiacă, ca astfel el să redevină stăpân peste toate. Așadar, întoarcerea omului la Dumnezeu implică o acerbă luptă cu sinele, pe care trebuie să-l învingă. Sub acest raport, poate sta și Taina Căsătoriei, deoarece lipsa unei bune chivernisiri poate conduce către adevărate dezastre spirituale, psihice și fizice.

Sub asediul unor provocări de real interes pentru familie, celula de bază a societății, pe care stau toate elementele definitorii ale sensurilor și înțelesurilor ființiale, teologia căsătoriei poate scăpa din matca conștientului și se poate integra în noi forme conceptuale, definite printr-o etică modernă și contemporană, care încearcă de cele mai multe ori să răspundă în măsura adevărului, dar panta suicidară pe care stă, nu face altceva decât să conducă la alte pericole, imanente. Năzuința conștiinței contemporane de a răspunde unei teologii bazate pe un adevăr de credință reprezintă încercarea de a pune pe picior de egalitate sfințenia și pervertirea. Cele două atribute se contrazic, de aceea se poate concluziona că ceea ce societatea încearcă să aducă în prim-plan nu este altceva decât un derapaj provenit dintr-o lipsă totală a răspunderii.

Dacă teologia căsătoriei cuprinde toate legile dragostei prin binecuvântarea lui Dumnezeu, cu siguranță, etica societății contemporane reprezintă o încercare de a substitui poruncile divine, îmbrăcându-le într-o nouă formă, mult mai accesibilă omului postmodern. În acest context apare o problemă pe care părintele profesor Emil Jurcan o consideră deosebit de gravă. Dacă teologia feministă vedea în viața sexuală a celor doi soți o împlinire a iubirii lor, în societatea postmodernă această teorie este supusă ridicolului, deoarece sexualitatea este ridicată pe un piedestal mult mai înalt decât realitatea subiectului. Feminismul postmodern încearcă să le implementeze tinerilor ideea că relația cu un singur partener este un soi de constrângere personală[1].

Etica societății contemporane nu se mai bazează, așadar, pe conduite morale raportate la adevărul de credință, ci pe etichetele pe care oamenii aleg a le purta prin raportarea la necesitățile lor zilnice. În definirea eticii contemporane se ține cont doar într-o anumită măsură de sursa adevărului, și se încearcă a se pune în prim plan nevoia omului, prin raportarea sinelui la sine. În acest fel, omul se simte mereu vătămat, nefericit sau neîmplinit, căci problemele lumii contemporane îi provoacă mult dispreț, nemaiținând cont de faptul că el este cauza acestor dezastre sufletești. Această metodă de victimizare atestă slăbiciunea firii omului de a se ridica și a lupta împotriva actelor care nu îi fac cinste. Există posibilitatea ca societatea să își dorească acest lucru, să nu fie responsabilă de membrii ei, ci să le ofere falsa impresie că libertatea pe care le-o acordă este, de fapt, darul cel mai de preț de care ei trebuie să beneficieze.

Biserica lui Iisus Hristos este cea care oferă răspunsul cel bun. Ea își atestă capacitatea de a purta grija membrilor ei. Acest lucru este posibil prin implicarea directă în viața comunităților, ca astfel natura răspunsului să nu fie pusă sub semnul întrebării, ci acesta să fie viabil în funcție de fiecare caz în parte. Așadar, misiunea Bisericii este prezența energiei divine pe drumul către împlinirea conjugală a fiilor lui Dumnezeu. Această misiune începe din perioada adolescenței, ca formatoare de caracter, dar nu încetează nici atunci când unul dintre cei ce trebuiau a se face pe sine ascultători, părăsește ograda îndumnezeirii. Obiectivul este clar și derivă din dorința Preasfintei Treimi ca toți oamenii să se mântuiască. Lucrarea Bisericii se vădește în momentul în care membrii acesteia se lasă conduși de glasul conștiinței și al adevărului.

Părintele profesor Gheorghe Petraru consideră că misiunea Bisericii în ceea ce privește cadrul familial poate fi reprezentată în cel mai expresiv mod ca fiind legătura indisolubilă dintre Mirele Iisus Hristos și mireasa Sa, Biserica, arătând, deopotrivă, că prezența divinului în viața celor doi este dorința lor de regăsire în iubirea lui Hristos Iisus. În acest sens, spune: „Hristos afirmă că temeiul relației dintre bărbat și femeie este Dumnezeu Însuși, Care a făcut din cei doi un singur trup, o unică dualitate sau o dualitate unică”[2].

Fuzionarea constantă dintre Biserica lui Hristos Iisus și micabiserică, așa cum mai este numită familia, trebuie să sublinieze natura harică și schimbul de energii care se petrece între cele două, arătând că ambele fac parte dintr-un sistem care trebuie să funcționeze neîntrerupt. Numai astfel, relația dintre familia creștină și misiunea Bisericii poate lua chipul unei împreună lucrări, cu obiective și scopuri clar definite.

Doctorul Phil McGraw propune același tip de fuzionare, arătând că în sistemul în care trebuie să funcționeze familia sunt condensate cinci personalități diferite a doar patru membri, deoarece entitatea colectivă constituie punctul definitoriu[3]. Dacă omul conștientizează că întreg sistemul familial stă sub oblăduirea lui Dumnezeu și sub purtarea de grijă a Bisericii, atunci se face pe sine mecanism al acestui sistem care va funcționa neîncetat. Structura sistemului este definită de reperul suprem – dragostea Persoanelor Treimice, care, deși nu se află într-o subordonare, lucrează împreună cu aceeași dăruire.

Pervertirea morală prin păcat distruge orice sistem de valori, dezastrul fiind mai iminent decât zidirea. În studiul Adolescenții și familia, acest lucru poate fi ușor înțeles, deoarece se prezintă o serie de deviații care produc adevărate dezastre psihice, spirituale și fizice, căci orice îndepărtare de la poruncile Decalogului aduce cu sine osânda. Etica societății contemporane pune accentul în acest caz pe natura biologică a lucrurilor, cea care aduce cu sine o prejudecată, dar esența cadrului familial nu trebuie să cuprindă relațiile biologice sau anatomice, ci pe cele sociale, spirituale, sufletești[4].

Linia care demarcă structura familiei tradiționale față de cea contemporană nu face referire strict la provocările pe care cea din urmă le aduce cu sine, ci la modul în care termenul de familie este înțeles de către noua generație de tineri. Părintele profesor George Remete vorbește despre conceptul de planning, arătând că acest concept nu este benefic pentru familia creștină, deoarece devalorizează reciprocitatea încrederii dintre cei doi parteneri, și pune accentul pe intervenția tehnică asupra dragostei dintre cei doi soți[5]. Oglindirea oricărei mentalități se vede în actul propriu-zis, motiv pentru care, refuzul tinerilor de a se mai gândi cu seriozitate la o familie, nu mai reprezintă o noutate. Pentru aceștia, familia reprezintă un sistem închis cu numeroase sarcini și obligații, în care, la un moment dat, unul dintre membri cedează în funcție de comportamentele celuilalt. Există două structuri de care trebuie să se țină cont: cea internă, care îi determină pe tineri să lucreze la rolul educativ și economic și cea externă, care ține de viața socială.

A trăi la extrem fiecare particularitate a unui sistem înseamnă a oferi liberul consimțământ asupra demersului firesc al evenimentelor, iar acest lucru poate fi înțeles prin termenul de familie tradițională. Eliminarea conținuturilor religioase, formale, a tabuurilor sexuale, a pudoarei etc. arată modul în care tradiționalul s-a transformat în modern, totul a devenit insular, singular, individual, căci dispare din ce în ce mai des cuvântul noi. În cadrul familiei moderne, fiecare individ își are rolul bine stabilit, preocupările zilnice fiind mult mai importante decât stabilitatea cuplului. Aici intervine etica societății contemporane, care îi arată tânărului modern că împlinirea vine prin strânsa legătură cu celălalt, dar fericirea ține de propriul succes. Potrivit lui Carl Zimmerman, ruperea de realitatea firească a lucrurilor înseamnă „abandonul valorilor tradiționale care poartă germenele propriei destrucții”[6].

Teologia căsătoriei propune mediului contemporan o perspectivă clară asupra modului în care tinerii trebuie să se raporteze la familie, iar acestui aspect nu i se găsesc similitudini în sfera instituțională a legământului dintre două persoane, ci în relația activă care trebuie să existe între ele. Deschiderea prin dialog arată disponibilitatea și implicarea în găsirea unui numitor comun care să înnobileze sentimentul de iubire. În Taina Căsătoriei, Sfinții Părinți afirmă în unanimitate că materia tainei este chiar iubirea celor doi și că aceasta nu ar trebui să înceteze, pentru că nu există un termen de valabilitate a acesteia, legământul fiind făcut pentru veșnicie.

Arhiepiscopul Hristosom de Etna crede că dragostea familiei are o formă evanghelică, văzută ca o analogie a dragostei pe care Mântuitorul a purtat-o ucenicilor lui, dar și una patologică, în lipsa reciprocității sentimentale[7]. Această afirmație întrezărește în contextul contemporan un paradox: pe de o parte, este dorința de a avea o relație, iar în altă parte, este lipsa efortului de a construi relația. Există, din păcate, această formulă de guvernare a ființei, deoarece mulți tineri se află în locul în care nu doresc a fi, marcați doar de egoismul de a avea alături o persoană mult râvnită. Superficialitatea de care dau dovadă reprezintă sabia cu două tăișuri care stă asupra relației lor, lipsa efortului de a zidi cărarea spre Împărăție fiind considerată o independență totală față de toți și de toate.

În studiul 7 păcate asupra vieții de familie, Antoine Alaméda trage un semnal de alarmă în ceea ce privește raportul dintre cei doi parteneri, arătând că pentru a întemeia o familie este necesar ca fiecare partener să poarte chipul rezonanței valențelor pe care celălalt le caută. Adică, în așa-zisul caiet de sarcini al cuplului, mecanismul trebuie să funcționeze perfect, evitându-se, astfel, eșecul[8]. Cum supraviețuim în propria noastră familie? este titlul sugestiv al lui Mony Elkaim, autor ce caută să sintetizeze acțiunile pe care un partener căsătorit trebuie să și le însușească atunci când face referire la relația sa. Acesta crede că o situație de criză trebuie să se reformeze, că orice abatere de la program va determina adaptabilitate[9]. Informația certifică gradul de seriozitate la care cei doi parteneri sunt chemați a lua parte, dar adaptabilitatea nu trebuie să rezoneze cu acel mod prin care se încearcă orice compromis prin care cei doi parteneri să funcționeze calitativ. Din contră, în cadrul familiei, munca depusă pentru înfrângerea propriului orgoliu este dovada cea mai mare a dragostei, de aceea deschiderea spre celălalt prin gest și cuvânt trebuie să fie însoțită de pacea lăuntrică.

Există studii care definesc căsătoria ca pe o tranziție, lucru general valabil după cuvintele Sfântului Apostol Marcu „de aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi se femeia sa” (Marcu 10,7), dar există și unele studii care consideră căsătoria o tranzacție care cuprinde două persoane, care, puse față în față, trebuie să conlucreze pentru a fi asociate cu profitul, sau, în termeni științifici, cu o economie neoclasică. În acest context, Philippe Fargues spune: „căsătoria este o constantă aritmetică prin egalitatea numărului care îi definește”[10]. Raportarea faptelor proprii la faptele care provin din expresia celuilalt arată în mod vădit eroarea pe care omul o produce în gândirea sa. În familie nu trebuie să existe un raport de subordonare, ci o împreună lucrare, nefiind firesc ca un partener să își ofere aportul într-o măsură mai mare decât celălalt. A zidi o structură bazată pe iubire înseamnă a clădi aceleași sentimente și trăiri în perimetrul aceleiași dorințe.

Tinerii preferă să amâne căsătoria, mânați de gândul constrângerilor de ordin social, deoarece, în cuprinsul familiei, natura unuia trebuie să fie dorința celuilalt, sau altfel spus, experiența unui membru trebuie însușită și de către celălalt. Kathleen Gerson crede că tinerilor le place să viețuiască singuri sau în alte tipuri de relații, dar niciodată familiale, motivul constând în capacitatea de a se canaliza pe propria persoană, pe propria independență, făcând distincția cât se poate de clară între ceea ce doresc și ceea ce cred că vor primi[11]. În acest context, trebuie admisă filosofia lui Hegel, prezentată în studiul The Unifinished Revolution – How a New Generation is Reshaping Family, care caracterizează familia ca pe o sferă a eticii practice având sarcina de a afirma esența singurătății membrilor în sfera universală a legii, prin abstracție de la singularitate. Membrii familiei trebuie să fie angajați într-un sistem de recunoaștere reciprocă, care să se poate identifica, de fapt, cu propria recunoaștere[12] sau, altfel spus, lupta sinelui cu sinele pentru a oglindi în celălalt propriile năzuințe.

Impermeabilitatea familiei tradiționale este asigurată de caracterul ei sacru, dar și de guvernarea plină de responsabilitate a membrilor ei. Pentru orice abatere, Biserica încearcă să intervină, arătând că jertfa și sacrificiul aduc cu sine roada cea bună. Intervenția orgoliului poate denatura binecuvântarea harului lui Dumnezeu, căci în acesta se ascunde neascultarea și antropocentrismul. Integritatea unei familii tradiționale ține de buna funcționare a acesteia și aduce normalitate și sănătate. Orice factor care iese de sub stigmatul acesta poate provoca numeroase erori, cele mai grave fiind cele legate de discrepanța dintre cei doi membri, în momentul în care femeia devine o victimă a abuzului. Deși adeseori aceasta poartă în mai mare măsură responsabilitatea conjugală, ea este văduvită de o atenție deplină, deoarece parvenirea bărbatului depășește limitele decenței. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază natura dezechilibrului dintre femeie și bărbat prin aceea că: „femeia se supune bărbatului pentru că egalitatea ar produce luptă. Și nu numai pentru aceasta, ci și pentru înșelarea care s-a făcut la început. De aceea, când a fost adusă la ființă, femeia nu a fost supusă îndată bărbatului”[13].

Se pot întrezări cazuri în care latura feminină a familiei posedă mai mult curaj în a găsi o soluție asupra oricărei provocări. În această notă, Maria Tănase face o incursiune în istoria familiei, arătând că forma patriarhatului determina în cea mai mare măsură valorile familiei, dar era nevoie și de sensibilitatea femeii, iar această trecere s-a făcut, din păcate, prin sfera căsătoriilor aranjate. Prin eliminarea acestora, astăzi, femeia are un sens real, ea fiind cea care consolidează un sistem de valori diferit, calitativ[14]. Așadar, în cadrul familiei contemporane redefinirea relațiilor dintre sexe și responsabilitatea fiecăruia în parte atestă, potrivit lui Horst Richter, faptul că femeia posedă o atitudine mai fermă decât cea a bărbatului[15].

Sfinții Părinți au mizat întotdeauna pe puterea faptei, de aceea, în contextul apropierii față de originea divină a familiei, au acordat o maximă încredere spiritului feminin. Sfințenia femeii este văzută ca lupta cea bună pe care aceasta o duce cu necredința bărbatului, ca și acesta din urmă să guste sfințenia „căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă” (I Corinteni 7,14). Identificarea femeii cu viața reprezintă valoarea pe care femeia o dă familiei sale și care este de cele mai multe ori una pozitivă. Așadar, supunerea pe care femeia o face în fața bărbatului, nu reprezintă un moment al seducției, ci dorința acesteia de a trezi în inima bărbatului ei dragostea.

Analogia făcută de unii teologi în contextul identificării femeii cu Biserica reprezintă cea mai nobilă formulă după care cea dintâi poate trăi, funcționa și dărui. Iubirea pe care femeia o poartă soțului ei trebuie să fie identică cu iubirea pe care Hristos a manifestat-o față de Biserică, adică acest raport prin noi înșine să ateste identificarea unuia cu celălalt prin jertfă și prețuire, maximizare și purificare. În oglindirea acestui raport se poate observa cel mai clar misiunea Bisericii prin întreitul ei atribut: preoțesc, profetic și împărătesc.

Dacă Biserica își exercită natura preoțească prin instrumentul unirii omului cu Dumnezeu, natura la care femeia este chemată a lua parte trebuie să îi conducă pașii pentru a extinde dragostea sa față de bărbat, ca prin aceasta să-l ridice la taina iubirii. Natura profetică a Bisericii este exprimată prin vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, iar acest lucru poate fi aplicat în cadrul familiei prin ascultare, căci în cuvântul sensibilității feminine se poate găsi mult adevăr. Ultimul atribut, împărătesc sau regal, prezintă Biserica drept o entitate care îi conduce pe membrii ei la Tatăl, prin Fiul. Rezonanța acestui atribut poate fi înțeleasă prin cuvintele Eclesiasticului, care spune: „nu te abate de la femeia bună și înțeleaptă, că harul ei este mai bun decât mărgăritarele” (Eclesiastic 7, 20), prin aceasta înțelegându-se capacitatea femeii de a contribui la formarea credinței bărbatului său, ca astfel cel doi să devină moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu.

Uniformitatea rațiunii soților face ca întregul act al iubirii lor să fie o completare în cuget, simțire și fapt, de aceea, legitimitatea dragostei lor stă sub semnul liberului consimțământ și al schimbului de sentimente. În comuniunea celor doi stă dorința de a primi și de a dărui la infinit, cunoscându-se prin aceasta întregirea lor ca un singur trup. Prin sentimentul de iubire, răbdarea devine o virtute, iar fiecare devine parte a universului din care a fost creat, ceea ce înseamnă că un soț îl definește pe celălalt prin ceea ce este el. Părintele Dumitru Stăniloae spune foarte clar „În femeia lui, bărbatul are toată cealaltă jumătate a speciei, și viceversa, încât nici unul nu are nevoie de alt bărbat sau de altă femeie”[16].

Teologia căsătoriei propune un model de familie bazat pe structura supremei iubiri a Persoanelor Sfintei Treimi. Mecanismul de funcționare trebuie să fie unul sănătos, bazat pe câmpul energetic al dragostei lor, dar și pe funcționalitatea individuală a fiecăruia. Unii psihologi sunt de părere că o relație conjugală poate funcționa doar în măsura sănătății psihice a membrilor ei, în caz contrar neexistând posibilitatea unei fuziuni de lungă durată. Acest lucru îl înțelege și Biserica, asigurându-se de sănătatea membrilor ei prin responsabilitatea pe care le-o poartă. Acesta este motivul pentru care actul unirii celor două suflete cuprinde o serie de procese menite să ateste integritatea unirii.

Tipicul bisericesc atestă necesitatea unei mărturisiri pline de sinceritate înainte de actul căsătoriei, mărturisire care se face în prezența preotului duhovnic. În cadrul întâlnirii celor trei se pot observa dorințele, năzuințele, dar și parcursul relației. Înzestrat cu alese valențe, preotul duhovnic filtrează intențiile celor doi printr-o serie de aspecte care pot să scoată la lumină diferențele majore de gândire ca urmare a unor dezechilibre psihice. Acestea pot fi de natură fizică sau spirituală, motiv pentru care se cere o analiză consistentă a situației.

Dorința Bisericii este ca toți membrii ei să se mântuiască, de aceea intervine în fiecare particulă ce definește parcursul acestora. Sănătatea fizică este un aspect esențial căruia Biserica îi acordă importanță, înțelegându-se prin aceasta deschiderea față de sistemul medical care poate garanta o viitoare generație sănătoasă. Capacitatea de tămăduitor al trupurilor, pe care Mântuitorul Iisus Hristos o avea ca atribut, subliniază încă odată universalitatea omniprezenței Sale, vindecând de toată neputința pe oricine îi cerea ajutor, căci „Iisus este cel care l-a făcut sănătos” (Ioan 5, 15).

Teologia căsătoriei urmărește diferitele conduite ale soților, arătând cu precădere grija pentru sănătate, căci a vorbi despre familie nu înseamnă a atribui calitatea individuală a fiecăruia, ci pe cea conjugală, făcând referire la viitoarele modificări ce pot avea loc, dacă nu există compatibilitate spirituală, fizică, psihică. Maria Dindelegan afirmă că: „Sănătatea mentală este principalul element în ceea ce privește perfecta funcționare a familiei, deși ea are un fond emoțional determinat de vârstă sau mediu. Efectele negative se caracterizează prin boli: ADHD, inatenție, hiperactivitate, impulsivitate”[17]. În aceeași notă, în studiul lui Pino Marelli, Carlo Maria Martini afirmă: „Un prim izvor de slăbiciune este fragilitatea psihologică și afectivă a relațiilor de cuplu. Asistăm la o sărăcie a calităților relaționale care adesea se ascund în spatele unor aparențe stabile și normale”[18].

Natura deviantă a stărilor psihice produce multiple modificări în structura internă a relației, determinând un schimb de replici la nivel spiritual, cei doi soți nemaiputând, astfel fuziona în direcția stabilită anterior. Pagubele produse de dezechilibrul psihic nu agravează propriul eu, ci relația de cuplu, iar acest aspect trebuie înțeles în termeni conciși, ca fiind îndepărtarea față de lucrarea apostolică. În studiul Sideline by Failure, se evidențiază efectele negative produse de dezechilibrul psihic al soților, urmarea acestora fiind participarea la suferințele proprii ca insucces[19], sau, altfel spus, asumarea eșecului fără vreo vină aparte.

Familia modernă este expusă riscurilor și derapajelor psihice, deoarece baza nu este constituită pe un echilibru personal. Acest aspect poate fi înțeles prin atributele fiecărui soț care se unește într-o nouă relație, având la bază un trecut presărat de disfuncționalități și eșecuri. Tinerii acestor familii nu se regăsesc în drumul lor spre împlinire, încrederea fiindu-le de multe ori știrbită, umbra trecutului apăsând din ce în ce mai mult pe modul în care ei își pot vedea noul partener. Raportarea la absența unui vechi partener reduce posibilitatea ca cel nou să îndeplinească necesitățile proprii, iar acest aspect nu se produce în manifestarea fizică, ci în cea mentală sau psihică. Încercarea de a înlocui, ca mai apoi să se acorde întâietate, este un proces nefiresc, contradictoriu legilor morale, deoarece unicitatea fiecărui partener este esența și cheia relației.

Familia modernă trebuie să se identifice în chipul familiei creștine, cea care funcționează pe baza a trei aspecte esențiale: spiritual, fizic, psihic, pentru a înlătura orice posibilitate care ar periclita habitatul conjugal. În studiul Secretul unei familii armonioase, sunt prezentate încă două aspecte fundamentale: exprimarea naturală a gândurilor și a dorințelor și comunicarea permanentă cu ceilalți. Aceste două criterii reprezintă, de fapt, personalitatea conjugală, dar și cooperarea efectivă pentru bunul mers al relației[20].

Etica modernă a societății în care tinerii zilelor noastre își desfășoară activitatea include un nou tipar, după care aceștia își pot construi familia perfectă. Gândirea postmodernă a tinerilor determină ca în actul atașamentului față de celălalt să se urmărească un ghid, cu puncte forte și puncte slabe, un soi de analiză care să confirme sau infirme compatibilitatea. De cele mai multe ori aceasta stă sub semnul educației sexuale, al experiențelor venite pe acest fond, al înțelegerii necesității actului înainte de unirea sufletelor prin taina căsătoriei.

Există în cadrul societății postmoderne o serie întreagă de concepții cu privire la modul în care tinerii trebuie să se raporteze la conceptul familial. Unii cercetători au evidențiat patru puncte premergătoare unirii spirituale: educația sexuală, înțelegerea socială a actului, renunțarea la tabieturi și resursele materiale comune[21]. Desigur, cel mai incitant aspect îl reprezintă latura sexuală. Aceasta este o extensie a societății pervertite de interese personale, politice sau economice, sau un simplu mod de a schimba traiectoria dreptei rânduieli în una marcată de libertate profundă.

Libertatea este darul cel mai de preț pe care Dumnezeu l-a oferit omului, dar neascultarea a schimbat înțelesul libertății, determinând o ieșire de sub tiparul binecuvântării și înscrierea într-o altă energie, cea a păcatului. Potrivit lui Hristofor Panaghiotis, păcatul este cel care sparge rostul rațiunii, pe cel a cunoașterii lui Dumnezeu. El pornește dorința spre desfrânare, iar inima se pierde, căci în ea se lucrează toate simțurile și trăirile. În acest sens, afirmă: „această urâtă fărădelege a curviei, pângărește pe om și la suflet și la trup. Deșartă și mincinoasă este toată frumusețea trupului și fără de minte și orbi sunt câți păgubesc cereasca bucurie pentru atâta scurtă dulceață și spurcată poftă”[22].

Pierderea simțurilor și a trăirilor interioare înseamnă pierderea calității de fiu al lui Dumnezeu, pentru că în interiorul omului nimic nu mai lucrează în măsura luminii, totul este cuprins de întuneric, mintea este pervertită, iar dragostea nu mai sălășluiește. În acest context, tinerii nu conștientizează pericolul la care se expun, ei consideră actul sexual ca pe un gest firesc, o extensie a dragostei lor care, de fapt, nici nu există. Ei se aprind de frumusețea diformă, dar nu includ noblețea sentimentului. Mintea lor rămâne posedată de manifestarea dorinței sexuale, arătând prin aceasta superficialitatea cu care ei se deschid lumii. În studiul Din iadul patimilor spre raiul virtuților, Teșu Ioan descrie slăbiciunea tânărului cuprins de patima desfrâului, arătând că ea „este o patimă grea și înrobitoare, care și coboară omul la nivelul de animalitate, îl face nu doar asemenea, ci chiar inferior animalelor, prin iraționalitatea ei și prin setea oarbă de satisfacere a poftei care o alimentează, o sete care nu este întâlnită nici în lumea necuvântătoarelor”[23].

Iubirea pătimașă prin actul sexual este văzută de către teologia creștină ca un act de nesăbuință, ignorare și dispreț, deoarece el nu reprezintă o extensie a dragostei care își are un atribut firesc – nașterea de prunci, ci o interiorizare a sentimentelor proprii. Această idee poate fi înțeleasă în măsura în care simțul plăcerii este acela care guvernează întreaga ființă. Expresie a egoismului, desfrâul invocă capacitatea de a se oglindi în structura societății. Mediocritatea caracterului societății arată, de fapt, starea spirituală a lumii, ceea ce denotă o lipsă totală a prezenței lui Dumnezeu. Societatea postmodernă și-a pierdut caracterul responsabil față de membrii ei prin eliberarea acestora din vatra părintească a credinței. Acest aspect poate fi întărit prin cuvintele lui Arthur Schopenhauer care afirmă că: „desfrâul este scopul final al aproape tuturor acțiunilor oamenilor, el exercită o influență deplorabilă asupra tuturor problemelor importante, întrerupe preocupările cele mai serioase, tulbură pentru câtva timp și mințile cele mai luminate”[24].

Misiunea Bisericii în ceea ce privește raportul sexual dintre membrii ei necăsătoriți vine să sublinieze pagubele care se produc în întreaga lor ființă, deoarece fiecare păcat aduce cu sine moartea (Romani 5, 12). Aceasta nu se referă la împuținarea zilelor omului, ci la dezechilibrul care poate apărea în fiecare zi a vieții lui, nemulțumirea și tristețea fiind caracteristicile principale. Nu trebuie omis faptul că Biserica a contribuit la stabilirea unor norme care să atingă conștiința omului prin care el să înțeleagă perfecta lui funcționare. Dacă aceste norme ajung a fi încălcate, cu siguranță, rata sănătății trupești și spirituale scade, se ajunge la dezechilibru psihic, chipul omului îngălbenește, slăbește vederea, se pierde glasul, apar insomniile sau scade capacitatea memoriei. Acesta este efectul pe care desfrânarea sau extensia dragostei moderne îl produce. În volumul Cele 7 păcate de moarte, Simon Blackburn definește modul în care actul sexual nelegitim își face apariția în viața tânărului, căci el „trăiește în clasa de jos, își face loc cu coatele prea mult în viața noastră… este clandestin, rușinos și jenant… își urmărește propria mulțumire fără a suporta vreun control, se mulțumește cu orice se ivește… corupe decența”[25].

Etica lumii acesteia pune în prim-plan dorințele omului, deși acest aspect denaturează măsura funcționării sistemului de valori. Glasul conștiinței omului este sursa valorii, dar aceasta trebuie să stea sub semnul ascultării față de poruncile lui Dumnezeu. Ieșirea de sub tiparul rânduielilor morale contribuie la apariția unui nou sistem de descifrare a tainelor omului. În măsura năzuințelor personale, tinerii nu contribuie la progresul lor spiritual, deoarece fluxul societății se simte mai pregnant decât cel al Bisericii. Dacă Biserica, prin misiunea sa, contribuie la dezvoltarea unui program care să vină în ajutorul celor ce doresc a-și întemeia o familie pe baza bunei rânduieli, societatea scoate din acest îndrumar sentimentul religios și îl transformă într-o educație pentru familie, bazată pe norme și conduite sexuale. Osmoza dintre cei doi parteneri trebuie să fie trecută prin actul păcatului înainte de actul binecuvântării, acest fapt fiind concluzia funcționării societății postmoderne. Dacă actul sexual este cel care potrivește parcursul unei relații, există pericolul real ca tinerii să nu se elibereze de acest gest, ci să-l aprofundeze până în cele mai umbroase manifestări, văzute ca adevărate deviații sexuale. În acest sens, potrivit lui Vasile Nițescu, „odată cu apariția păcatului în lume, actul sexual a devenit anormal. Istoria humanoizilor arată să se produceau multe deviații sexuale datorită lipsei de neocortex, o substanță necesară inteligenței umane”[26].

Educația pentru sănătatea sexuală a devenit o știință, iar acest fapt a determinat o antiteză cu ceea ce Biserica propovăduiește. Relația dintre Biserică și știință a fost pusă mereu sub semnul complementarității, știința fiind o extensie a ceea ce Biserica a învățat dintotdeauna. Postmodernismul a intervenit în această relație și a schimbat toate datele fuzionării. A scos elementul divin și, odată cu acesta, orice posibilitate de subordonare, marcând astfel o discrepanță majoră. Ținta este cât se poate de clară și este îndreptată spre nemărginitul univers al tânărului care învață a se căuta pe sine. În acest proces al cunoașterii energiilor proprii el este asaltat cu elemente inhibitoare în ceea ce privește latura sufletească, dar cu nelimitate posibilități de cunoaștere prin celălalt. Această idee se regăsește în studiul Încarcerarea între universal și individual, prin care autorii arată că „odată cu capacitatea de a gândi ipotetic cu privire la problemele morale-practice, tânărul îndeplinește condiția necesară și suficientă de a depăși maniera formal convențională de interpretare a moralității”[27].

Respingerea cu cerbicie a valorilor contendentului religios implică fuga de responsabilitate. Cunoașterea sinelui prin celălalt în contextul prezenței actului sexual atestă marja de siguranță pe care tânărul postmodern și-o atribuie. El se folosește de cunoștințele anatomice pentru a-și întări convingerile lăuntrice, dar nu conștientizează că aceste fapte marchează spații vide în latura unei viitoare căsnicii. Utilizarea în mod abuziv a relațiilor intime dintre cei doi parteneri contribuie în mod inevitabil la utilizarea unor mijloace de contracepție. Acestea nu sunt utilizate în mod ocazional ca adjuvant al îmbunătățirii unor reacții negative ale corpului, ci scopul lor este de a extinde natura trăirilor intime. Acest fapt subliniază în mod clar condiția celor doi parteneri, imaturitatea și nechibzuința lor, utilizarea acestor metode de contracepție fiind un flux și un reflux de viață și de moarte. Rudolf Ehmann, consideră utilizarea acestor metode ca fiind un atribut al societății seculare, căci: „contracepția este inseparabil legată de starea moral-spirituală a Europei și a întregii lumi contemporane. Ridicată în slăvi ca o mare binecuvântare de unii, condamnată ca un blestem de alții, ea a provocat mari transformări sociale și ideologice”[28].

Subiectul contraceptivelor reprezintă un soi de cutie a Pandorei, deoarece societatea contemporană se împarte în două categorii de ideologii. Pentru cei mai mulți tineri contracepția este o metodă de abolire a responsabilității față de partener sau relație, acest aspect încadrându-se în contenciosul dragostei lor. Acest fapt trebuie înțeles în măsura echilibrului emoțional, sentimentele fiind adevărații guvernanți ai relației. Orice abatere de la exprimarea sentimentelor poate exprima o lipsă totală de devotament. Mai grav, utilizarea regulată a acestor forme de estompare a viitoarei vieți contribuie la eradicarea sentimentului patern și matern, ceea ce conduce pe viitor la refuzul de a mai deveni părinți. Pentru cea de-a doua categorie de tineri, contracepția este unitatea de măsură a dragostei lor. Abuzul față de aceasta se înscrie în seria nelimitată a contactelor sexuale, considerate momente de perfectă cunoaștere, fără vreun rezultat real, totul fiind exprimat prin fals și imoral. În studiul The family in Early Modern England, autorii consideră că o astfel de gândire exprimă imaturitate și poate genera conflicte atunci când partenerul de sex masculin pretinde superioritate asupra fertilității[29].

Acestor ideologii ar trebui să li se acordă titlul de erezii, deoarece produc grave abateri de la adevărul religios. Pentru a fi puse pe tapetul actelor de iresponsabilitate și imoralitate, trebuie avută în considerare poziția Bisericii față de aceste deviații. Deși se condamnă cu desăvârșire practica utilizării produselor anticoncepționale, există, se pare, cazuri care exclud autoritatea bisericească în fața acestor provocări. Potrivit lui Mihai Teodorescu, se cunosc cazuri în care clerul bisericesc susține folosirea metodelor de contracepție[30]. Acest fapt nu poate decât să tragă un semnal de alarmă în ceea ce privește măsura deschiderii față de lumea contemporană. Atitudinea preoților trebuie să fie în asentimentul convingerilor Bisericii, fără a lăsa loc de interpretări. Este exclusă orice abatere de la normele canonice sau de conduită moral-religioasă. Bioetica, ca răspuns al Bisericii creștine față de provocările lumii contemporane, vine să întărească efectele negative pe care contracepția le produce în sânul societății contemporane, exprimând o învățătură clară și concisă. Indiferent de intensitatea sentimentelor de dragoste, nu poate exista niciun caz de permisivitate pro-contraceptivă.

Dimitrie Nanu, Bogdan Marinescu și Michaela Nanu, cercetători din domeniul biologiei și al anatomiei, afirmă că societatea postmodernă a dezvoltat un plan familial ce permite facilitarea metodelor contraceptive din dorința de a accentua rolul economic pe care îl are o femeie care încă nu a devenit mamă[31]. Societatea secularizată se focusează asupra dorințelor membrilor ei, care, în contextul economic-contraceptiv, se rezumă la creșterea copiilor ca o extensiune asupra noilor idealuri care să determine un progres vizibil[32].

Răspunsul pe care Biserica îl dă tuturor celor care consideră utilizarea metodelor contraceptive ca fiind un act obișnuit al extensiei iubirii dintre doi parteneri, se bazează pe două criterii. Primul criteriu se referă la încălcarea cuvântului lui Dumnezeu care zice: „Creșteți și vă înmulțiți” (Facere 1, 28), iar cel de-al doilea criteriu se referă la darul pe care Dumnezeu l-a dat omului inteligența[33]. Pervertirea acesteia prin neascultare rupe legătura binecuvântărilor. Sfântul Ambrozie de la Optima face în acest sens următoarea remarcă: „Trebuie să fim inteligenți și înțelepți, adică avem nevoie să ne îngrijim în primul rând pentru primirea milei lui Dumnezeu și a mântuirii veșnice”[34].

Arhimandritul Simeon Kraiopoulos susține convingerile Bisericii, subliniind cu fermitate necesitatea implicării clerului în proiectele care țin de viața familială, prin organizarea la nivel macro a centrelor de instruire, îndrumare și consiliere conjugală[35].

Responsabilitatea pe care Biserica o acordă cadrului familial corespunde purtării sale de grijă asupra tuturor membrilor ei și, mai mult decât atât, se înscrie într-un ciclu infinit de răspunsuri date tuturor provocărilor apărute. Natura Bisericii corespunde naturii lui Hristos, exprimând întregii lumii harul divin și grija față de om, ca prin această complementaritate tânărul să nu se vadă văduvit de atenție sau să se găsească singur în lumea pe care și-a creat-o. În planul cadru al familiei creștine, Biserica se vede nevoită a interacționa în măsura desăvârșirii sale. Biserica veghează la buna dezvoltare, se implică în creșterea duhovnicească a copiilor, oferă dar și har prin Sfintele Taine, demonstrând întregii lumi că ea este izvor de sănătate trupească, psihică și sufletească. Tot ceea ce îi rămâne tânărului de făcut este a răspunde chemării, deși, fără a conștientiza absorbția alegerii sale ca fiu al Luminii, acesta răspunde uneori cu dezinvoltură.

Deși pentru unii sociologi, teologia și etica modernă par a avea puncte similare dacă se are în vedere ideea de familie creștină, ele ajung a se separa în momentul de răscruce al vieții, care este determinat de hotărârea celor doi parteneri de a refuza a da naștere copiilor cu malformații sau mutații genetice. Asaltați de gândul creșterii unui copil nesănătos, mulți tineri aleg a apela la tehnica avortului, încercând să evite astfel un dezastru familial, chinuri și răzvrătiri interioare. Există numeroase crezuri care implementează alegeri greșite, susținute de mecanismul societății postmoderne. Acestea se referă la puterea de a curma șirul suferințelor celor ce se vor naște cu diverse malformații, bazându-se pe judecata negativă pe care lumea o va îndrepta asupra fătului și a familiei. Delicatețea acestui subiect conduce la stabilirea unei hotărâri clare în ceea ce privește nașterea și creșterea unui copil cu handicap. Biserica și-a exprimat întotdeauna poziția față actul nesăbuit al avortului, numindu-l pruncucidere, insistând pe caracterul de luptă duhovnicească, pe stăruință în grele încercări și pe credință neclintită.

În studiul Etica procreației în învățătura Sfinților Părinți, autorul face precizarea că Sfinții Părinți: Clement Alexandrinul și Atenagora Atenianul își exprimă cât se poate de clar poziția cu privire la avort, numindu-l pharmakeia – tehnică a uciderii, iar Părinții latini, Minucius Felix, Tertulian, Ambrozie al Milanului, consideră că luarea unei astfel de decizii cuprinde trei crime: uciderea de sine, adulter față de Mirele Hristos și uciderea fătului[36].

În încercarea de a demonstra că acest act nu corespunde niciunui crez, oricât de extrem ar fi el, Biserica își deschide brațele primitoare oferind mângâiere și curaj în înfruntarea acestei provocări. Mai mult decât atât, Biserica se arată a fi plină de speranță în ceea ce privește vindecarea fătului, căci „cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18, 27).

Urmând șirul raporturilor dintre societatea postmodernă și Biserică, apare o concluzie fermă, că provocările pe care societatea le produce nu se termină niciodată, pentru că aceasta nu are voința de a estompa calamitățile spirituale, fizice și psihice ale membrilor ei. Legat de actul avortului, apare o nouă provocare la care Biserica trebuie să răspundă având în permanență brațele deschise. Există în cursul istoriei cazuri de avort ca urmare a actelor de viol. Potrivit lui Nelu Catuna, în antichitate violul era definit ca un gest prin care o persoană abuzează de alta, mânat de dorință trupească. Acest fapt era încadrat la infracțiune, cu toate că nu corpul reprezenta măsura abuzului, ci sufletul. Potrivit acestui fapt, apar o serie de legi, Concordia discordatium canonum, care vor face numeroase precizări asupra dreptului omului și a liberului său consimțământ[37].

Unii cercetători din domeniul sociologic au căutat să facă o clasificare a manifestărilor violului, evidențiind cinci aspecte: existența actului sexual, a constrângerii, vârsta și raporturile între persoana vătămată și autor, persoana învinuitului, consecințele infracțiunii. Consecințele acestei infracțiuni pot fi extreme – moartea sau sinucidea victimei[38], avortul embrionului sau abandonarea copilului. Prezența unei astfel de calamități în viața unei tinere determină un derapaj la nivelul întregii ființe, căci presiunea pe care o exercită psihicul atinge cote extreme. Fiecare celulă a corpului tinde să exprime durere și suferință, se produc schimbări la nivelul creierului, apar dezechilibre ale organelor. Înlăuntrul ființei sale, un astfel de tânăr se vede disprețuit, mai întâi de el, iar mai târziu de cei din jurul lui. Își pierde, de cele mai multe ori, puterea de a se mai ruga, cade într-o aprigă deznădejde, mintea i se întunecă, se socotește pe sine ca fiind pierdut, fără sens și fără țintă. Un astfel de caz necesită tact și răbdare, motiv pentru care, în cadrul organizațiilor bisericești s-au format centre speciale de recuperare a celor ce au fost abuzați.

Deși mereu actuală, această provocare a făcut parte din cursul evenimentelor istorice ale anilor 1940, când, prin fuzionarea centrelor de educație și Biserică, apare în anul 1944 FCSFamilia, Consumatorul, Știința, o organizație care stabilește un program de recuperare bazat pe adevăruri de credință, norme morale și management relațional[39].

Familia este expresia planului divin mântuitor (I Corinteni 7, 14), având rolul de a echilibra pornirile lăuntrice ale societății. Definită ca o celulă de bază, ea expune în cele mai frumoase aserțiuni ale sale, trăiri și sentimente de o noblețe aleasă, acel fir roșu al vieții de care fiecare tânăr dorește a se agăța. Faptul că în componența familiei stau în balanță două identități diferite, doi poli, arată potrivit lui Iosif și Elisabeta Țon, semnul binecuvântării lui Dumnezeu care vrea complementaritatea celor doi[40]. În același ton, Billy Graham subliniază următoarele: „Familia este cea mai importantă instituție din lume. Ea reprezintă ideea lui Dumnezeu. Nu a fost intenția sociologilor, economiștilor sau a guvernelor birocrate care să decidă faptul că ea poate să facă societatea mai nobilă sau fină. Familiile există înainte de orașe și guverne, de limbile scrise, națiuni, temple și biserici”[41].

 

Contribuind în permanență la îmbunătățirea serviciilor sale, societatea are de învățat un lucru esențial – dragostea loială față de membrii ei. Criza în care se află societatea contemporană este rezultatul eforturilor ei de a aduce în prim-planul vieții tinerilor false modele. În măsura apariției unor derapaje, societatea încearcă să dea vina pe lipsa de discernământ a membrilor ei, acuzându-i de lașitate. Postmodernismul a refuzat să mai analizeze fiecare curent pe care l-a adus în viața oamenilor, deoarece și-a îndreptat atenția spre unul nou, revizuind capacitatea de atracție. Tinerii sunt incluși într-un ciclu de mișcări virtuale care se actualizează cel puțin o dată pe lună, în momentul în care apare un alt criteriu de definire a statutului social, a dispozitivelor de comunicare sau a excentricului.

Societatea și-a asigurat dreptul la cuvânt, a schimbat norme și ideologii tradiționale, a recurs la mijloacele tehnice pentru a guverna într-o măsură maximizată gândirea tânărului contemporan, dar cea mai ineptă hotărâre a ei a fost aceea de a interveni în sfera relațiilor conjugale și a familiei. Încercarea de a schimba ADN-ul familiei, a celulei de bază a societății, evidențiază starea precară a sănătății societății. Datoria societății era de a impulsiona ideologiile tradiționale spre un progresism rațional, adevărat și real, nu de a surmena normalitatea și firescul. Infiltrarea postmodernismului în viața de familie a provocat dizgrație. Familia nu mai este concepută sub formula bărbatului și a femeii, ci ei i se atribuie orice altă formă, iar acest fapt trebuie condamnat cu vehemență. Fără a se exclude natura religioasă și binecuvântarea pe care Dumnezeu a oferit-o bărbatului și femeii, se poate constata că firescul este supus transformărilor, că bărbatului îi este permis să aibă un partener de același sex sau că familia neutră formată din doi membri poate deveni monoparentală. Aceste noi tipuri de familie au pus guvernare pe structurile clasice, îndemnând noua generație de tineri să le acorde credit, motivația lor fiind deschiderea rațiunii spre un univers nou. Din păcate, acest univers este unul plăsmuit de minți bolnave, fără raționalitate sau funcționalitate, de aceea, în măsura forțelor sale și a adevărului pe care îl posedă, Biserica încearcă un efort disperat de a trezi la realitate noua generației de tineri. Acestora li se solicită discernământ, curaj și multă credință pentru a aduce din nou la normalitate ceea ce este cu adevărat folositor.

[1] Emil Jurcan, „Familie și sex în feminismul teologic contemporan”, în Credința Străbună, 10/2000, p. 4.

[2] Gheorghe Petraru, „Familia între realismul teologic al Ortodoxiei și situația actuală”, în Simpozionul Internațional „Sfintele Taine și Familia Creștină”, Edit. Vasiliana 98, 2012, p. 83-84.

[3] Phil McGraw, Familia mai presus de orice, București, Edit. Curtea Veche, 2007, p. 25-26.

[4] Dan Banciu/Sorin M. Rădulescu/Marin Voicu, Adolescenții și familia, București, Edit. Științifică și Enciclopedică, 1987, p. 21-22.

[5]A se vedea George Remete, „Planningul familial”, în Familia și Viața, București, 2001.

[6] Carl Zimmerman, Family and Civilization, New York, Edit. Harper and Row, 1947, p. 30.

[7]Hrisostom de Etna, Elemente de Psihologie Pastorală Ortodoxă, Galați, Edit. Bunavestire, 2003, p. 102-103.

[8] Antoine Alaméda, 7 păcate ale vieții de familie, București, Edit. Trei, 2012, p. 95.

[9] Mony Elkaim, Cum supraviețuim în propria noastră familie, București, Edit. Curtea Veche, 2007, p. 78.

[10] Philippe Fargues, „Terminating Marriage”, în Cairo Papers in Social Science, 24/2001, p. 248.

[11] Kathleen Gerson, The Unifinished Revolution-How a New Generation is Reshaping Family, Work and Gender in America, Oxford, Edit. Oxford University Press, 2006, p. 104.

[12] David V. Ciavatta, Spirit, The Family and The Unconscious in Hegel’s Philosophy, Albany, Edit. State University of New York Press, 2009, p. 61.

[13] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viața de familie, Timișoara, Edit. Învierea, 2005, p. 42.

[14] Maria Tănase Mânzat, „Consecințele psihologice ale divorțului”, în Mariana Caluschi, Psihologul de familie – Necesitate în spațiu românesc contemporan, Iași, Edit. Performantica, 2008, p. 96-97.

[15] Horst Eberhard Richter, Familia ca pacient, București, Edit. Trei, 2016, p. 41.

[16] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică OrtodoxăVol. III, București, Edit. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, p. 123.

[17] Maria Camelia Dindelegan, „Aspecte ale examinării clinice în psihiatria copilului și a adolescentului”, în Familia și rolul ei în educarea copilului, Iași, Edit. Polirom, 2011, p. 216.

[18] Pino Marelli, De vorbă cu părinții – Ghid catehetic, Târgu Lăpuș, Edit. Gutenberg, 2016, p. 13.

[19] Rick Muchow, „Sidelined by Failure”, în Toolkit Worship, 2007, p. 61.

[20] Virginia Scott/George Doub/Peggy Runnels, Secretul unei familii armonioase, Oradea, Edit. Aquila ’93, 2006, p. 2-3.

[21] Petre Bărbulescu, Tineretul și Familia – Coordonate principale ale pregătirii tineretului, București, Edit. Politică, 1970, p. 161.

[22] Hristofor Panaghiotis, Păcatul desfrânării – Viața și Acatistul Sfintei Maria Egipteanca, Suceava, Edit. Panaghia, 2006, p. 35.

[23] Ioan Teșu, Din iadul patimilor spre raiul virtuților, București, Edit. Christiana, 2000, p. 150.

[24] Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, Iași, Edit. Moldova, 1995, p. 339.

[25] Simon Blackburn, Cele 7 păcate de moarte – Desfrânarea, Iași, Edit. Moldova, 2008, p. 18-19.

[26] Vasile Nițescu, Totul despre sexualitatea normală și patologică, Constanța, Edit. Muntenia, 2004, p. 95.

[27] Gabriel Mureșan Chira/Alina Ramona Desei Radu, Încarcerarea între universal și individual – Abuzatorii sexuali, Cluj Napoca, Edit. Limes, 2007, p. 14.

[28] Rudolf Ehmann, „Despre contraceptive”, în Despre contracepție – Mărturii ale unor mame care au făcut avort, Piatra Neamț, Edit. Biserica Sfântul Spiridon, 2008, p. 3.

[29] Hellen Berry/Elisabeth Foyster, The family in Early Modern England, Cambridge, Edit. Cambridge University Press, 2007, p. 513.

[30] Mihai C. Teodorescu, Teologia naturală și etica planificării familiale, București, Edit. Paideia, 2006, p. 49.

[31] Dimitrie Nanu/Bogdan Marinescu/Michaela Nanu, Contracepția, București, Edit. Societatea de Știință și Tehnică, 1996, p. 3.

[32] Steven Horwitz, Hayek’s Modern Family-Classical Liberalism and the Evolution of Social Institutions, New York, Edit. Palgrave Macmillan, 2015, p. 145.

[33] Marie Dominique Philippe, În inima iubirii – Convorbiri despre iubire, căsătorie și familie, București, Edit. Paideia, 2003, p. 111.

[34]Sfântul Ambrozie de la Optima, Sfaturi pentru familia creștină, București, Edit. Platytera, 2006, p. 53.

[35] Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii – Abordare teologică, duhovnicească și pedagogică, București, Edit. Bizantină, 2005, p. 12.

[36] Jean Claude Larchet, Etica procreației în învățătura Sfinților Părinți, București, Edit. Sofia, 2003, p. 112.

[37] Nelu Viorel Catuna, Metodica cercetării infracțiunii de viol, București, Edit. C.H. Beck, 2017, p. 1-4.

[38] Ibidem, p. 20-21.

[39] Janine Duncan, „Rooted in Mission – Family and Consumer Sciences in Catholic Universities”, în Catholic Education-A Journal of Inquiry and Practice, 14/2011, p. 391-392.

[40] Elisabeta Țon/Iosif Țon, Viața de familie, Oradea, Edit. Cartea Creștină, 2006, p. 99.

[41] Billy Graham, Hope for Each Day-Morning and Evening Devotions, Nashville, Edit. Thomas Nelson, 2012, p. 55.

Sursa Foto: Internet

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: