Cruce de flori

fratelui meu.

de Maria Margareta LABIȘ

   Atunci, vântul morții viscolea în alai
            Zăpadă și sânge printre roți de tramvai.
            Tras de palton și împins nemilos,
            Peste tampoane reci cu capul în jos,
            Vedea îngrozit cum zburau înapoi,
            Scântei scăpărate din părul vâlvoi.
            Cine era, Doamne, cine era
            Păgânul acela care-l tot împingea?
   Atunci, în lunga lui noapte de dor,
            Spera să se-amâne ultimul zbor,
            Nu accepta cumplita osândă,
            Măduva ruptă, osia frântă.
            Dar rugul aprins de roșia stea
            Îi ardea trupul, sufletul ardea,
            Zi după zi și noapte de noapte,
            Așa cum prevestise el în carte.
   Atunci, un înger i-a dăruit aripa nemuririi,
            Ca sufletul liber să zboare
            Spre oaza mult visată,
            De la izvorul mântuirii …
            Din jarul trupului, stins în pământ,
            Din cenușa rămasă-n țărână,
            Adusă târziu, la noul mormânt,
            A răsărit, deodată, mălinul.
                    Tăiat de atâtea ori
            De coasele unor neștiutori,
          Mălinul  a  înălțat,  iară  și  iară,
    Trei ramuri, cruce de flori în primăvară.