Pita şi mălaiul, cele de toate zilele

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

Nu se poate mai frumoasă rugăciune creată de oameni de-a lungul secolelor decât „Tatăl Nostru”, mai ales rugarea „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi…” Este deosebit de emoţionantă, pentru că se aminteşte că de „pâinea noastră”, cu atributul, spus tot cald, „cea de toate zilele”, avem nevoie astăzi, şi apoi iar „astăzi”, şi iar „astăzi”, şi tot aşa. În copilăria mea am avut parte, o lungă perioadă – când ceva nu-ţi prea convine, şi o perioadă scurtă ţi se pare foarte lungă, aşa că nu pot preciza cât – de pâine din mălai, căreia îi ziceam „mălai”, care pentru mine era etalonul sărăciei. Vedeam pe alţii cum mănâncă „pită” din grâu – la noi i se zicea la pâine pită, cuvânt de origine slavă, noi am convieţuit cu slavii în secolele VI-VIII – şi constatam că noi suntem mai săraci decât ei. Şi când vedeam la unii vecini că prietenii mei mănâncă fasole, pentru mine şi fasolea era simbolul sărăciei, de aceea mă îmbufnam când făcea mama în cuptor mălai şi mâncare de fasole. Erau sub standardul meu de prosperitate. Dar astea erau vremurile, cu cote mari de cereale şi de carne pentru ruşi şi „pentru clasa muncitoare”. Mama făcea adeseori concesii pentru mine şi mai punea în cuptor lângă mălai şi covrigi din făină de grâu. Apoi erau zile de adevărată sărbătoare când cocea în cuptor, înaintea mălaiului, şi o serie de palaneţe cu brânză sau cu urdă ori cu prune. Era în ogradă un miros îmbătător, până şi pisicile veneau să se gudure pe lângă picioarele mele, ştiind că vor primi şi ele o porţie de la mine, apoi mama le servea una cu măturoiul, când încercau să se mai gudure, şi le trimitea la coştei (pătul) să prindă şoareci. Eu cu surorile ne mai ciondăneam, că partea cu mai multă brânză şi urdă le reveneau din întâmplare lor, dar se ajungea la pace, dându-mi şi mie din acea parte râvnită. Era pentru mine ceva fabulos de viaţă în prosperitate uriaşă, când venea la noi lelea Anuţă, vecina de peste drum, şi ne aducea o bucată de pită tocmai scoasă din cuptor, rumenă, albă-albă la miez, cu un gust minunat, semn al stării de oameni bogaţi. Dar şi de la alţi vecini şi de la neamuri, pita cea de toate zilele era mai bună ca a noastră, avea altă identitate şi personalitatea acelei familii.

Delia Florea_Painea vietiiPrin anii `70 ai comunismului era pâine suficientă în ţară, dacă mergeai şi la ora opt fără zece minute, seara, la magazin (la oraş) găseai pâine. Era o perioadă de relativă prosperitate a României, care trebuie cercetată şi cunoscută, la fel şi cauzele pentru care România a decăzut ulterior drastic. Cert este că viaţa ţăranului nostru de până la colectivizare, care la noi în sat s-a terminat în 1963, era după tiparele strămoşilor, fiecare gospodărie avea cuptorul ei de pâine şi frumuseţea şi tihna lumii consta şi în acest eveniment săptămânal al coacerii pâinii, de mirosea frumos şi îmbietor tot satul şi îţi dădea superbul sentiment al oficierii unui ritual atât de necesar Vieţii de toate zilele, iar câteodată la momentele mari ale nunţilor şi la marile sărbători religioase de peste an, pita trebuia să fie cea mai frumoasă şi mai gustoasă posibil.

Aceasta era durata paşnică, independentă, sănătoasă şi frumoasă, nu lipsită de pitoresc, a lumii rurale româneşti de altădată.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: