Fata bătrână

de Leon-Iosif GRAPINI

Leon-Iosif GrapiniLa sat, în vremea la care ne găsim noi cu povestea, a rămâne fată bătrână, adică nemăritată după douăzeci de ani, este rușinos, după douăzeci și cinci de ani este un dezastru, cele pețite și cerute de nevastă se căsătoresc pe la cincisprezece, șaisprezece ani, graba e mare din mai multe considerente, să identificăm câteva, unu, nu le interzice legea, nu le interzic părinții, aceștia din urmă cum să le interzică, se bucură că scapă cât mai repede de o gură de hrănit în plus, fiecare casă are cel puțin cinci copii, cele mai multe sunt cu opt, nouă, lumea satului e harnică în toate, doi, tânăra se eliberează de corvoadă, decât să se îngrijească de frații săi mai mici, mai bine are grijă de copiii ei, cu toate că vor fi zvăpăiați și neascultători, i se vor adresa cu apelativul mamă, nu cu zăludă, capie, vacă și câte și mai câte, trei, dacă drăguțul e și drăguț la față, la trup și la mers și ți-e drag ca ochii din cap, nu poți lăsa ca timpul să treacă punându-i la încercare iubirea, îți poate pune și el la încercare bucuria de a te vedea logodită trecând pe lângă casa ta și pețindu-le pe altele, patru, dacă te măriți la cincisprezece ani, mor de ciudă suratele care au împlinit șaisprezece, cinci, ești fată cu educație, ai terminat cele opt clase, ești respectuoasă, ca atare, respecți tradiția, dacă măritișul e la vârsta asta de când lumea, așa trebuie să rămână, șase, pentru unele chiar și așa e prea târziu, atâta le este de aprigă și de flămândă dragostea, nerăbdarea de a-și împărtăși iubirea mai că le face să cadă în păcat, alte motive să le înșiruie cei preocupați mai mult de cauză, decât de efect, noi ne vom ocupa în cele ce urmează și de cauze, și, mai cu seamă, de efecte referindu-ne la eroina rămasă fată bătrână, căci, din titlu și după cum am început povestea, se înțelege că ea este protagonista.

Așadar, fata noastră, o putem numi și așa, a rămas singură la părinți, frații săi mai mici, patru la număr, sunt toți așezați la casele lor, cu neveste și cu copii, mai mulți sau mai puțini, după câți ani s-au scurs de la cununie, o paranteză trebuie să deschidem, și flăcăii se grăbesc la însurătoare, cum le-au dat tuleiele, cum se înfățișează cu aleasa inimii la preot să-l înștiințeze de pasul pe care vor să-l facă, cei mai mulți fac acest pas înainte de a fi luați la cătănie, se iau cu mândra de mână în fața sfântului altar îmboldiți de zicala că ce-i în mână nu-i minciună, dacă unul holteiește până trec anii de cătănie, îi trece și drăguței dorul de el, din ce pricină e lesne de aflat recitind considerentul șase amintit anterior, în timp ce ei se luptă, vorba vine, la oaste cu arma în mână prin troienele iernii și pe arșița verii, tinerele neveste se dau cu sania pe derdelușul iernii ori se joacă de-a prinsa tot în arșița verii alături de ceilalți copii, la cincisprezece ani copilăria nu le-a ieșit din cap, unora le-o scoate cu forța scumpa și draga de soacră poamă acră, forță are soacra, căci răutățile se învață încă de la vârste mici, mai sunt situații în care graba strică treaba, îndeosebi când grăbiți sunt părinții, aranjând cununii dorite de ei și nevrute de tinerii cununați, când el se întoarce bărbat cu armata făcută, treaba-i stricată deja, fie o găsește dusă la altul, fie se duce el direct la alta, așa încât divorțul are cale liberă spre înfăptuire, închidem paranteza, altfel terminăm povestea cu ea deschisă, și revenim la oile noastre, scuzați, la fata noastră, și ne întrebăm de ce nu s-a legat niciunul de ea până acum, cum nu știe ea, nu cunoaștem nici noi, ceea ce cunoaștem e că nu-i frumusețea pământului, însă nici de aruncat nu este, destul de înaltă, cu mijlocul subțire, poate nu atât de subțire ca al altora, cu fața prelungă, curată și blândă, cu ochii mici, negri și pătrunzători, dacă își pune straiele de sărbătoare pe ea, e chiar frumușică, are sufletul curat, căci e credincioasă din cale-afară și prietenoasă mai mult decât trebuie, pe deasupra, e harnica lumii, ca să nu ne facem că nu știm o să spunem că pretendenți a avut în primii ani, dar i-a refuzat, nu o învinuim, chiar merita și merită ceva mai bun, decât cu unul ce abia-i ajunge cu fruntea deasupra buricului sau cu altul pe care preferi să-l sari decât să-l ocolești, mai bine fără bărbat, la farmecele trupești amintite anterior, dacă farmece sunt, se adaugă și averea rămasă după împărțirea pământurilor avute de părinți fraților duși din casă, ea, fiind cea mai mare, are dreptul statornicit de cutumă să rămână pe loc dacă se căsătorește, dacă, vom vedea.

Nu se poate spune că nu și-a dat toată silința să intre în grațiile feciorilor, a luat parte la clăcile de lucru pentru fete, a fost an de an la sărbătoarea grâului, unde s-a străduit să fie cea mai harnică, deși a fost, nu a fost aleasă mireasă cu cununa de spice pe cap, cei care hotărăsc mirii sărbătorii au criterii ascunse, ca la orice concurs, s-a dus în sat la horă vara și la bere iarna, nu oricum, ci gătită nevoie mare, a colindat șezătorile de fete, unde a jucat fântâna și zălogul cu dăruire și interes, dar ce n-a făcut, toate însă fără niciun folos, acum, fiind trecută de douăzeci și cinci de ani nu mai are unde merge, la vârsta ei clăcile și șezătorile sunt de neveste, ce să caute acolo, nu li se potrivesc poveștile, mai mult rău și-ar face auzindu-le cum se laudă cu bărbații lor, cât sunt de drăgăstoși și de iubitori, cum le poartă ca pe palme, cum le iubesc de urcă până la cer de fericire și mulțumire, singurul loc frecventat este biserica, duminică de duminică, dar numai ea știe cu câtă groază și rușine trece printre femeile bătrâne aflate pe laviță la drum, pe cele ale căror picioare betege nu le pot purta mai departe de lavița din fața casei, le aude șușotind, bate spre treizeci, taci tu, că e trecută de etatea asta, babe clevetitoare și răutăcioase, anii mulți le fac să uite cum erau ele în tinerețe, neputința te înrăiește, îți creează frustrări, moartea ce stă să vină te încâinează, rău îți pare după viață, iar acest rău îți umple sufletul, chiar și unii bărbați se leagă de ea cu vorbe obraznice, dacă duci lipsă de ceva spune-ne, posedăm noi ce-ți lipsește, neastâmpărată cum te vedem, avem noi ac de cojocul tău, așa că, auzindu-le înțepăturile, mai câștigată ar fi să rămână acasă, e suficientă suferința ce-o macină, nu mai are nevoie și de alte răutăți care s-o amărască și mai mult, dar ruga din biserică îi poate fi de ajutor, cu această încredere se duce la sfânta slujbă, numai fetele bătrâne trecute de patruzeci de ani nu sunt luate pe limba bârfitorilor, pentru acestea viața conjugală e ca și încheiată, Doamne ferește să ajungă și ea la vârsta aceea fără verighetă pe mână.

La babornița satului care face vrăji nu a făcut apel, cum am văzut, se încrede în puterea Celui de Sus, numai că Cel de Sus pare a fi cu gândul în alte părți, nu și la spovedaniile și rugămințile sale, de frica Lui nu a călcat casa vrăjitoarei, o frică, totuși, nu atât de mare, căci ritualurile de prevestire a măritișului le-a practicat an de an, de s-a săturat să bată din talgere, să lege socul, să sprijine lobdele și să se plimbe goală pe scândură, răbdare numai, le vom detalia, pentru a nu lăsa curiozitățile nesatisfăcute.

Bătutul talgerelor e un obicei practicat după seara de Anul Nou, la miezul nopții, talgerele sunt discuri din lemn de tisă, cu diametrul cam de două șchioape, undeva la peste douăzeci de centimetri, fata nerăbdătoare să se mărite ia talgerele, urcă pe un deal, le lovește unul de altul de cinci ori și este atentă în ce parte o ia sunetul, repetă operațiunea a doua și a treia oară, dacă sunetul merge de fiecare dată în același loc, acolo se va mărita, e nevoie și de un descântec, însă nu e nevoie să-l reproducem, nu credem că în timpurile noastre există vreo fată, oricât ar fi de trecută și de dornică să-și lege destinul de un băiat, care să apeleze la talgere de tisă pentru a se căsători, revenind, să mai amintim și două piedici care pot întoarce fata înapoi de pe deal în noaptea ritualului și de la măritiș în anul viitor, lătratul unui câine înainte de a bate talgerele sau crăparea talgerelor la prima lovire, în niciuna dintre aceste situații fata nu mai are nicio șansă. Dacă nu a bătut ea talgerele, apoi nu le-a bătut niciuna din sat, poate cele trecute de patruzeci de ani și resemnate să le fi dat deolaltă mai mult decât ea, puține sunt în sat, le poți număra pe degetele de la o mână, însă ghinionul nu o slăbea deloc, nu apuca să le lovească unul de altul, că și lătra o potaie care, în loc să doarmă de Anul Nou, sătulă de atâtea oase rămase de la masa bogată, se găsea să urle la lună sau să hămăie la stele, când nu lătra nicio javră, se crăpau talgerele, cum să nu se crape, că le lovea cu ciudă și cu putere ca să treacă sunetul dincolo de așezările învecinate, până acolo sunetul a mai străbătut, însă a străbătut zadarnic, când nu se spărgeau, zgomotul o lua în aceeași parte de două ori, făcându-i inima cât un purice de emoție și sporindu-i nădejdea, însă a treia oară se ducea în oricare altă direcție numai în cea dorită nu, disperată fiind, a forțat vraja, când urca pe dealul din vecinătate lua cu ea mai multe talgere, pierde două sau patru, nu-i bai, mai are încă pe atâtea în traistă, dar putea să care traista plină, că toate ar fi crăpat, magia nu poate fi păcălită, bine ar fi fost să urce pe un munte, ca sunetul să străbată distanțe nemăsurate, dar timpul prea lung și mai cu seamă frica de dihănii îi înfrânau pofta de măritat, dă-o dracului, fată, nu spunem noi, nu ne permitem să i ne adresăm cu aceste cuvinte, își permite tatăl ei, mai lasă treaba asta cu talgerele, că m-am săturat să bat pădurile după lemn de tisă, și așa e rar, îmi bat picioarele de fac bătături în tălpi ca să bați tu talgere, de atâta alergătură îmi pot rămâne picioarele pe undeva, ori mă iau și mă duc unde mă poartă ele, îi înțelegem revolta, du-te după tisă, umblă de nebun pe tăpșane, caută rășinosul cu tulpina de două șchioape, adu-l acasă, pune-l pe capră, taie-l în felii subțiri și rotunde, înlătură scoarța, adâncește-le pe o parte, să semene cu discurile de alamă de la fanfară, finisează-le și lustruiește-le, pune-le la uscat, întrucât doar uscate fac zgomot și trimit zgomotul cât mai departe, să fie auzite de voinicul care-și caută prin văzduh nevastă, nu e ușor, unde mai pui că, fiind atât de rar, coniferul e ocrotit de lege, de-l prinde pădurarul, pușcăria îl mănâncă, nu merită măritatul acest risc, mai bine rămâne fată bătrână, piatră în casă și în sufletul părinților, oare nu-s bune de molid ori de frasin, întreabă tatăl, că-s pline pădurile de arborii ăștia, nu-s bune, vraja, ca să aibă efect, are nevoie de lucruri rare, nimeni nu-i poate pătrunde înțelesul, de asta se cheamă vrajă, draga tatii, se îmbunează omul, mai schimbă obiceiul, caută-ți ursitul în ciubăr și în oglindă.

Dăm și noi curs îndemnului părintesc, dar numai pentru a arăta ce vrea să zică, în noaptea dintre ani, fata, nemâncată și nebăută, cam pe la ceasurile zece ale nopții, aduce în casă un ciubăr nou, nefolosit, în care toarnă vreo două, trei găleți cu apă curată din apă mergătoare, între ciubăr și o oglindă mare de perete dată jos și rezemată de masă așează o scândură tot nouă, se încuie singură în odaie, se dezbracă la pielea goală, își despletește părul și, plimbându-se pe scândură dintr-o parte în alta, se roagă Atotputernicului să-i arate ursitul fie în oglindă, fie în ochiul de apă, cum orice datină are și consecințe nefaste, și aceasta nu face excepție, dacă-și vede ursitul în sicriu, e semn că se va căsători, însă nu se va bucura prea mult de soț, fiindcă, în scurtă vreme, soțul își va pierde această calitate prin deces, dacă vede sicriul gol, va muri ea în curând nemăritată, dacă nu observă nimic, tot ca moartă va fi, căci îi este ursit să rămână fără bărbat. A da oglinda jos de pe perete an de an, nu-i greu, măcar ai ocazia să mai colbuiești și să îndepărtezi păianjenii adunați în spatele ei, ba o și ștergi, ca să fie clară și mulțumită, poate se îmbunează și nu arată sicrie, ferit-a Sfântul de așa prevestire, ci un fecior frumos, chiar de nu-i așa de frumos, baremi să i se vadă limpede chipul, să-l poată identifica în realitate, nu să-l încurce cu altul gata însurat, să mai aibă de furcă și cu consoarta acestuia, dacă tot luată și pusă înapoi se întâmplă să se spargă, vor cumpăra alta, că nu-i un capăt de țară, pentru măritiș merită înlocuită, scândurile noi nu ridică nici ele probleme, tatăl aduce din pădure trei bușteni, îi taie în lung cu joagărul, dar și din trei în trei metri, vraja nu precizează cât să fie de lungi, oricum mai mari de cinci metri nu încap în cameră, că tot atâta are fiecare latură a încăperii, astfel ies la scânduri de să-i ajungă pe câțiva ani, preferabil ar fi să nu aibă nevoie mai mult de una, două, hai și trei, patru, le clădește în șură, și ia fata de acolo câte una când se dezbracă și se despletește, singurul inconvenient ar fi ciubărul, nu el ca atare, ci faptul că trebuie să fie an de an altul nou, ciuberele sunt de folos la casă, cum ea își caută perechea în luciul apei din ciubăr în fiecare an, au la ciubere de pot da și la alții, chiar au dat, au unul bun la înmuiat rufele, altul pentru săpunul de casă și leșie, unul pentru cărnurile porcului tăiat iarna, altele destinate boabelor de porumb sau păstăilor puse la uscat, de această dată se răscoală mama, știi ceva, draga mamii, eu nu am de gând să-mi umplu podul casei și șura cu ciubere, cum nu am de gând să-i burdușesc chimirul dogarului cu bani, am mai dat din ele și la nurori, nu le mai trebuie altele nici lor, gratis la vecini nu le-aș da, roagă-te și tu mai cu evlavie și cu mai multe lacrimi în ochi, steie-ți capul la rugăciune, nu la prostii, pesemne greșești ceva, undeva, grăbită cum ești să te măriți, îi fi uitat să-ți dai opincile și colțunii jos din picioare, vraja spune la pielea goală, nu și desculță, așa e, batăr că și talpa piciorului are piele, n-ai înțeles tu bine, ori ai făcut alte greșeli, poate nu te-ai despletit cât trebuie, poate pășești prea sâită pe scândură, nu fi șovăielnică și rușinoasă, calcă apăsat și bagă de seamă să nu pășești pe lângă scândură, flămândă și însetată cum ești, dai în amețeală și lesne îți poți pierde cumpănirea, ca atare, gata-i pasul făcut în afară, poate îți acoperi rușinea cu palmele, în loc să le împreunezi la rugă, nu te rușina, că nu te vede nimeni, nimeni nu te pândește, măcar de te-ar pândi vreun flăcău la fereastră, poate dă buzna peste tine și se lasă pradă poftelor, și-l ademenești astfel la însurătoare, că trup fain și ce-ți trebuie la el ai, că-i rămâne fată bătrână, îi rămâne, până la urmă te vei împăca și cu gândul ăsta, îmbucurător e faptul că nu ți s-au arătat copârșeie, ferească-ne Cel de Sus, apoi chiar nimic nu ai văzut în apă ori în oglindă, niciun chip care să semene cât de cât a bărbat, ba, mamă, am văzut anul trecut, Doamne, nu mă înnebuni, și cine era, nu știu, că am uitat să șterg bine oglinda, cum era, cum să fie, burduhos, cu ochii holbați și cu dinții de jos la vedere, ptiu, drace, seamănă leit cu holteiul tomnatic din sus de moară, decât acela care te scuipă când vorbește, care se uită aiurea când te privește și care pute mereu a nespălat mai bine să nu ți se arate nimic cât îi fi și îi trăi, mai spun una și te las, mi-e și milă de tată-tău, du-te după tisă pentru talgere, fugi după bușteni pentru scânduri, adu ciuberele în spate, în cele din urmă, tot alergând prin păduri și pe munți, își va lua câmpii, altceva ce să mai zic, mai leagă parii, că sunt în gard și nu avem de-i înlocuit, nu pot, mamă, ca să fac vraja asta, ar trebui alt gard.

Ia să vedem de ce este necesară înlocuirea împrejmuirii, tot în noaptea de Anul Nou, cam aglomerată sărbătoare, fata se apropie cu ochii închiși de gard, pune mâna pe un par, de la cel atins numără, mergând îndărăt, nouă pari, când ajunge la al nouălea, deschide ochii și îl ia în seamă, dacă e drept, frumos, cu coajă și gros, viitorul mire va fi înalt, frumos, bogat și gros jos, dacă e fără coajă și subțire, va fi sărac și jigărit, dacă are cepuri, bărbatul care o va lua în căsătorie e văduv și cu atâția copii câte cepuri are parul, dacă dă de un gol lăsat de parul desprins și căzut, nu se va mărita, uitându-te la gardul fetei, deși nu are goluri mai deloc, crescându-i, astfel, șansele de a se căsători, îi înțelegi reticența de a recurge la acest ritual, nu vezi unul cu coajă, drept, frumos și gros mai ales, toți sunt subțiri, îndoiți ca vai de ei, asta ar fi cum ar mai fi, dar nu e unul fără cepuri, nu cu două, trei, ci de la opt în sus, doar i-a verificat ea nu o dată, decât cu un văduv bătrân și cu o droaie de plozi după el, preferă să nu-și folosească niciodată darurile trupești, iată de ce nu a urmat obiceiul, se gândește că nu dă cu parul dacă-l roagă pe tatăl său să înlocuiască parii, ca să-i poată lega, dar acesta nu se lasă înduplecat, nu vrea să schimbe gardul din pricina nostalgiei, e un bărbat sentimental, așa îl are din copilărie, l-a moștenit de la bunicul său, cum fata nu vrea să-i conturbe nostalgia și să-i stârnească mânia, își mută gândul la legatul socului.

În seara zilei de Sfântul Vasile, deci în prima zi din an, pretendenta la căsătorie merge la socul din fundul grădinii, ducând miere, pâine și sare, așează darurile aduse la tulpina tufei, își desprinde firul roșu de lână împletit în cosiță, leagă cu el creanga aflată mai aproape și rostește de trei ori un descântec lung, care începe cu bună seara, soc, soroc, fiind prea lung și stârnind plictiseala cititorului, nu-l reproducem, spunem doar că ritualul, care forțează destinul și-l determină prin forța magică a cuvintelor rostite și a darurilor făcute să fie favorabil celui care-l invocă, nu precizează finalitatea, bună sau rea, așa că fata noastră va strica un ghem de fir roșu fără a fi sigură de ceva, lucru bun e că are soc în grădină, l-au plantat părinții săi când și-au întemeiat căsnicia, cu gândul că florile sunt bune de socată, fără a bănui că și crengile vor avea un rost, mai bine nu l-ar fi avut, cum în niciun an nu s-a petrecut ceea ce aștepta protagonista povestirii de față, concluzia ar fi ori că descântecul are o hibă necunoscută, ori că darurile nu sunt pe placul socului, dacă cineva îi poate da de capăt încurcăturii, să o facă.

S-a vorbit aici și de răzimatul lobdelor, din păcate am făcut o confuzie, obiceiul nu arată ursitul fetei, ci dacă unul sau mai mulți din familie își dau obștescul sfârșit anul viitor, după câte lemne însemnate cu numele celor ai casei și rezemate de perete în cerdac au căzut peste noapte, cum finalurile tragice întristează, nu vom descrie ritualul și nici nu o vom pune pe eroina nemăritată să recurgă la el, nu poți ști ce-i rezervă anul ce vine.

Doar aceste datini și obiceiuri cunoaștem, dacă aveți de știre de altele, spuneți-le, nu nouă, ci fetei din poveste, poate, urmându-le, la anul își întoarce Dumnezeu fața spre ea și-i trimite cine știe de unde un tânăr înalt și frumos, bogat și drăgăstos, așa cum și-ar dori oricare fată de la sat, ca să nu ne referim la oraș, unde pretențiile pot fi mai rafinate.

***

Mai sunt câteva zile până la Crăciun, ca mai toate femeile din sat, și fata din poveste, ajutată de mamă-sa, este prinsă cu pregătirile pentru sărbătorile de iarnă, curățenie și rânduială, prepararea bucatelor, împodobirea bradului de Crăciun și câte altele, alergând ea încolo și încoace prin bătătură, se aude strigată din șură, nevastă, unde să mut scândurile și butoaiele astea, că tare mă încurcă la car, ea zâmbește fericită, nu e un zâmbet de acum, e unul neșters de pe chip încă din toamnă, când s-a măritat cu un fecior fain, de seama ei, venit de pe sate, probabil adus dacă nu de talgere și de soc, cu siguranță de dorința lui de a nu rămâne holtei bătrân.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: