Un elogiu adus cărţii…

de prof. dr. Ioan-Aurel POP, președintele Academiei Române

Cartea este un obiect de mare fineţe, care cuprinde în paginile sale întregi universuri, aşa cum se învârte și în propriul său univers. Din copilărie, am rămas impresionat de versul arghezian („Carte frumoasă, cinste cui te-a scris,/ Încet gândită, gingaş cumpănită…”), iar apoi am căutat cu fervoare să pătrund cât mai adânc în universul cărţilor („Universul cărţilor” este titlul unei fascinante cărţi de istoria cărţii, scrise de Albert Flocon).

An de an, promoţiile mele de studenţi rămân mirate când le spun că proverbul „Ai carte, ai parte!” nu a avut iniţial legătură cu şcoala şi nici cu alcătuirea în formă de carte, despre care vorbeam mai sus. Respectiva vorbă de înţelepciune se referea la un aspect foarte prozaic, legat de viaţa cotidiană şi de dreptul la proprietate: numai acela care avea chartă (adică un document scris pe pergament sau hârtie) de la rege avea parte de pământ, adică putea stăpâni partea lui cu drepturi depline. Oamenii medievali – foarte inventivi şi spirituali, de altminteri – nu aveau cultul educaţiei prin şcoală (cam 1% ştiau să scrie şi să citească, de regulă clericii) şi nici nu aveau nevoie de instruire şcolară pentru a reuşi în viaţă; obsesia lor era pământul, stăpânirea pământului, cea mai importantă bogăţie, aceea care-l putea face pe om demn, preţuit, respectat. Târziu, în epoca modernă, cartea a ajuns să se confunde cu şcoala, fiindcă ştiinţa de carte se dobândea prin şcoală. Succesul în viaţă nu s-a mai legat exclusiv de pământ ori de bogăţia materială, ci de zestrea spirituală. Atunci s-a văzut că poţi răzbate în viaţă dacă ştii carte, iar la români (cu precădere în Transilvania, după unirea cu Biserica Romei, în plin iluminism, când primii români din lumea noastră bizantină au putut merge la şcoli înalte, latine, la Viena, Buda şi, mai ales, Roma) obsesia şcolii a făcut carieră. Aceasta s-a întâmplat până de curând. Pentru generaţia mea şi a părinţilor mei, fără carte nu obţineai nimic, erai un paria. Celor cu carte, multă şi înaltă, le erau deschise toate porţile viitorului şi le era garantat cumva succesul. Aşa că proverbul pomenit, rămas fără înţelesul cel vechi, a fost adaptat noilor împrejurări. Azi, nu mai are înţeles pentru mulţi nici în forma adaptată și succint explicată mai sus. Cartea (şcoala) le aduce multora necazuri şi dezamăgiri ori îi obligă să ia calea pribegiei…

Cartea propriu-zisă, aşa cum o cunoaştem şi denumim azi, este tot o invenţie a Evului Mediu – ca şi universitatea şi ca şi bisericile romanice, gotice ori bizantine – dar atunci se chema codice (din latinescul codex, -cis) şi era manuscrisă (pe foi de pergament ori, de la o vreme, pe hârtie). Sute de ani au circulat din mână în mână astfel de cărţi, copiate cu migală de călugări pricepuţi şi pasionaţi ori numai obligaţi să scrie, drept canon pentru păcatele lor multe şi grele, sub bolţi reci, de întunecate scriptorii. Formatul, pe fascicole, s-a păstrat şi în epoca tiparului cu litere mobile, inventat, cum se ştie, de Guttenberg, pe la 1440-1450. De-atunci, din amurgul Evului Mediu şi până azi, adică timp de peste o jumătate de mileniu, viaţa intelectuală nu s-a putut imagina fără cărţi palpabile, cu foi şi pagini, ilustrate sau nu, legate cu ferecături preţioase sau doar cu banale coperte. La noi, cartea tipărită apare foarte timpuriu, la 1508, la Târgovişte, prin strădania călugărului Macarie, patronat de principele Radu cel Mare. Eram printre primele popoare (ţări) din regiune care primeam şi experimentam o astfel de noutate, prolog al modernităţii. Primele cărţi din Transilvania aveau să se tipărească la Sibiu (începând cu 1528), Braşov (din 1538) şi Cluj (din 1550), peste tot iniţiatorii teascurilor fiind germanii. Prin cărţile în limba noastră tipărite la Braşov de diaconul Coresi (afacere bănească, propagandă luterană şi har pentru suflet) – cu voie ori fără voie – s-au pus bazele limbii literare româneşti. Cartea tipărită pe hârtie a revoluţionat o lume, a făcut-o mai bună, mai blândă şi mai apropiată de esenţa umană.

Azi, calculatorul, cu toate variantele sale năucitor de noi şi de perisabile, pare să copleşească şi să domine cartea clasică, citită la lumina veiozei sau conspectată cu grijă la birou (vechiul secretaire). Şi chiar dacă purtăm acum cu noi biblioteci întregi, pe tablete şi i pad-uri (i phon-uri) cântărind câteva zeci de grame, avem nostalgia cărţii vii, palpabile, cu foi care se răsfoiesc real şi nu virtual. Continuăm încă să cumpărăm şi să citim aceste cărţi vetuste, gândind la marea lor glorie şi la binefacerea lor pentru omenire. Cartea pare la zenit, dar, înainte de a fi drastici, se cuvine să aşteptăm măcar alte cinci secole, spre a compara destinul noilor tehnici cu destinul magistral al cărţii. Putem spune despre carte ceea ce, aşa de inspirat, s-a spus cândva despre Eminescu: „Ape vor seca din albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări”, până când – parafrazându-l pe George Călinescu – un alt crin de tăria parfumurilor cărţii să se ridice în lumea spiritului. Deocamdată, cartea, ca şi Eminescu, tronează, ne descântă şi ne încântă sub orice formă, definindu-ne esenţa de „trestii gânditoare” (Blaise Pascal). Să ne bucurăm, aşadar (Gaudeamus igitur) în tristeţea noastră, să nu ne gândim la scurtimea vieţii (De brevitate vitae) pământeşti, ci la eternitatea cuvântului scris…

Sursa: https://www.carteasicalculatorul.com/

Redacția „e-Bibliotheca septentrionalis”