Ecouri

de Irina Lucia MIHALCA

Înghițit de noapte, în spații ample, timpul se scurge
peste ramurile grele de chiciură,
ca un fluture amețit de lună,
ca un copac uitat de ramurile lui.
Într-o liniște de catifea, pe drumul întoarcerii,
sunetul tainic
umple totul de frumusețe.
Sunt clipele mele,
pânze înghesuite una lângă alta.
Ascult o poveste dorită a fi spusă,
un balansoar se leagănă,
mâinile mele
devin mâinile tale,
brațele mele
devin brațele tale,
gândurile noastre
se întâlnesc
într-o silabă,
într-o lungime de undă,
acolo unde
pașii noștri
se vor suprapune.

Spre infinit,
în spirala urcă
amintiri, plăsmuiri,
lumea noastră,
eu, tu, așa cum voim să fim,
tușe și culori pe-o pânză de vise.
– Pe ce insulă vrei să mergem?
Alege una, iubito! Să înotăm, să pictăm, să râzi, să scrii poezii,
să stăm la soare și să sorbim cireașa coaptă a buzelor.
Ochii tăi sunt descendenții mării.
În vâlvătaia neliniștii, o scânteie așteaptă
să sară din ordinea curgătoare
a focului.
Vrei să plângi,
dar nu-mi găsești îmbrățișarea.
Privește frunzele solitare care cad,
una din amintirile copacilor!
Vorbesc cu tine când nu vorbesc cu tine.
Te simt când nu mă simți.
Te privesc când nu mă privești.
Când va veni furtuna cine îți va fi busola?

29 noiembrie 2020

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: