ILIE MIȘCUȚIA (ORIGINAR DIN GIULA/GYULA – UNGARIA) – „ŞI EU AM FOST LA ALBA IULIA”

selecție text de Mária BERÉNYI

Ilie Mișcuția

Fost-a ziua de 1 decembrie 1918, ziua cînd a răsărit soarele dreptăţii şi libertăţii, al bucuriei şi unităţii poporului român. Depănat pe caierul unei istorii de două ori milenară, actul de o nespusă măreţie şi deosebită importanţă de la Alba Iulia a fost o necesitate istorică, o împlinire a celui mai scump ideal: unirea tuturor românilor sub un singur stindard: tricolorul românesc.

Am trăit pe viu aceste momente. Eram tînăr, plin de entuziasm, împărtăşind cu toată fiinţa marea dorinţă a românilor, unirea Ardealului cu România. Peste ninsoarea celor optzeci de ani de viaţă şi în ajunul unui apus demn şi senin, retrăiesc cu aceiași emoţie grandoarea zilei de 1 decembrie 1918.

În urmă cu şaizeci de ani, la începutul lunii octombrie eram la Praga. Mi se încredinţase o misiune pe lîngă Consiliul Naţional Cehoslovac. După îndeplinirea ei, am plecat la Viena şi de acolo la Budapesta. Cele cîteva zile petrecute în capitala Ungariei mi-au prilejuit cunoaşterea unora dintre fruntaşii români care se străduiau să obţină libertatea românilor din Transilvania. Aici l-am cunoscut şi pe protosinghelul Ghenadie Bogoevici, primul preot al parohiei ortodoxe române din Budapesta, înfiinţată în cursul anului 1900. Chipul acestuia, personalitatea lui puternică, dragostea lui fierbinte pentru poporul român m-au impresionat foarte mult.

La Budapesta am participat la unele întruniri ale românilor ţinute la hotelul „Cornul Vînătorilor”. În noaptea de 16 spre 17 octombrie am asistat la discuţiile aprinse în urma cărora a fost desemnat delegatul care să citească în parlamentul maghiar declaraţia Partidului Naţional Român prin care se aducea la cunoştinţa guvernului de la Budapesta şi lumii întregi hotărîrea nestrămutată a românilor ardeleni de a-şi conduce singuri destinele.

Cu inima plină de bucurie m-am reîntors la Arad. Aici, începînd cu 2 noiembrie 1918, îşi stabilise sediul Consiliului Naţional Român Central, compus din delegaţi ai Partidului Naţional şi ai Partidului Social-Democrat. Este cunoscut faptul că în perioada premergătoare Unirii de la 1 decembrie, Consiliul Naţional Român a desfăşuarat o activitate intensă, de rezonanţă istorică, fiind forul central de conducere a tuturor celorlalte consilii naţionale din toate localităţile româneşti din Ardeal. Tot în Arad s-a organizat şi Comandamentul gărzilor naţionale române, chemate să asigure ordinea publică, averea obştească şi particulară şi să apere poporul împotriva acelora care se opuneau afirmării libere a românilor ardeleni, realizării voinţei sale naţionale de a dobîndi libertate şi de a se uni cu fraţii lor români de dincolo de Carpaţi.

Reîntors la Arad, fiind militar, m-am înrolat în rîndul gărzilor locale, al căror comandant, maiorul Vlad, mi-a încredinţat misiunea să fiu însoţitorul lui dr. Ştefan Cicio Pop. În această calitate de „înger păzitor” am fost prezent permanent în casa acestui mare bărbat, asistînd la majoritatea consfătuirilor ce se ţineau la el, exceptînd acele discuţii „intime” purtate cu Vasile Goldiş. îmi amintesc că, în după amiaza zilei de 7 noiembrie, membrii Comitetului executiv al Consiliului Naţional Român, împreună cu mulţi intelectuali din oraş, au dezbătut ore în şir – în casa dr. Şt. Cicio Pop – problema tipăririi ziarului „Românul”. Reapariţia acestui ziar a fost un adevărat triumf, în primul număr Consiliul Naţional Român publicînd pe prima pagină „Manifestul către naţiunea română”. Şi tot în acest ziar a apărut şi mesajul „Către popoarele lumii” în care se exprimă cu fermitate dorinţa românilor din Transilvania de a fi „una cu întreg neamul românesc”.

Ca membru al gărzilor naţionale am contribuit la organizarea şi înarmarea acestora în localităţile Pil, G. Vărsând şi Socodor, jud. Arad. La Pil, spre pildă, forţe militare de ordine arestaseră 24 de fruntaşi români din comună, închizîndu-i în pivniţa notarului. Am fost trimis să-i eliberez. într-o noapte rece de noiembrie, imediat după sosirea mea în această localitate, uitînd de oboseală şi foame, am reuşit ca în cîteva ore să înarmez vreo sută de români, cu ajutorul cărora din garda naţională locală şi am orînduit comandantul ei, m-am reîntors în Arad, împlinindu-mi cu bine misiunea.

Publicarea convocării Adunării Naţionale la Alba Iulia a stîrnit un entuziasm şi o bucurie generală de nescris. în grădina sufletului românesc din Transilvania floarea speranţei de veacuri îşi deschidea cu vioiciune petalele sub mîngîierea caldă a soarelui dreptăţii şi libertăţii.

Consfătuirile din casa dr. Ştefan Cicio Pop deveniseră interminabile. Acesta considera legitimă alegerea cetăţii lui Mihai Viteazul ca loc de întrunire a toată suflarea românească din Ardeal. îi plăcea să numească oraşul Alba Iulia „Mecca românismului”. Întrucît aici zac moaştele martirilor noştri Horea, Cloşca şi Crişan, „aici – spunea el – este locul cel mai potrivit pentru a ne aduna şi a striga de aci lumii întregi că sîntem hotărîţi să scurtăm jugul secular şi să ne unim cu fraţii noştri de pretutindeni”.

Cea mai dificili problemă care a prilejuit discuţii intense şi o activitate susţinută, a fost cea a transportului participanţilor la adunare. Circulau pe atunci puţine trenuri, cu garnituri reduse şi cu vagoane în stare jalnică,eu aspect de război prelungit. în rezolvarea acestei probleme, Consiliul Naţional român a găsit o înţelegere la directorul Căilor ferate regionale, Timişoara, ing. Ispravnic la şeful gării din Arad.

Plecarea spre Alba Iulia a fost stabilită pentru ziua de 30 noiembrie, zi posomorită, cu vînt aspru şi ninsoare. Dacă afară era ger, în inimile tuturor românilor termometrul indica temperaturi foarte ridicate. Eu, însoţind pe dr. Ştefan Cicio Pop şi pe ceilalţi membri ai Consiliului Naţional Român, am plecat în timpul nopţii de 30 noiembrie cu un tren format din peste 50 vagoane de „marfa”. Pentru siguranţa călătoriei, pe locomotivă fusese instalată o mitralieră dată în grija lui Sever Popovici, fiul protopopului din Gyula, retras ulterior ca preot la Secusigiu. Bucuria prezenţei mele la Alba Iulia era sporită şi de faptul că mă număram printre delegaţii comitatului Bichiş /azi în R. P. Ungară/, conduşi de dr. Mărcuş [avocat în Giula M. B.]

Sînt încredinţat că niciodată Alba Iulia nu a văzut atîta lume. Ziua de 1 decembrie 1918 a strîns pe platoul cetăţii lui Mihai peste o sută de mii de ţărani, muncitori, intelectuali, reprezentanţi ai românilor din toate colţurile Transilvaniei. Cîtă fîlfîire de tricolor românesc! Clopotele celor două biserici ortodoxe chemau pe toţi la slujba „reînvierii naţionale”, iar bisericile s-au dovedit neîncăpătoare pentru oceanul de suflete ortodoxe române. Locţiitorul de mitropolit, Ioan I. Papp, episcopul Aradului, la otpustul Sfintei Liturghii, cu glasul cutremurat de emoţie şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, a adăugat: „şi a înviat şi neamul românesc din Transilvania”, cuvinte de foc care n-au lăsat nici un ochi neumezit.

Nu pot uita momentul cînd Vasile Goldiş a citit proiectul de rezoluţie prin care se făcea cunoscută aprobarea unanimă pentru Unirea Transilvaniei cu România. Acest moment a emoţionat pînă la lacrimi. întreaga suflare românească de la Alba Iulia s-a cutremurat de bucuria marelui eveniment: toţi fraţii vor fi de acum înainte sub scutul unui singur drapel, tricolorul românesc! Uitînd de oboseală, frig şi foame, toţi am trăit clipe de neuitat. Suferinţele îndurate de-a lungul a mai multor veacuri au fost uitate. Nimeni nu avea ochi pentru trecut, ci numai pentru ziua de mîine. Cei ce votaserăm Unirea ştiam că ne reîntoarcem acasă cu satisfacţia împlinirii visului de aur al românilor, că sîntem purtătorii bucuriei, că de acum vom trăi, noi şi copiii noştri, într-o ţară liberă, românească. Ştiam că nu vom mai auzi niciodată şi de la nimeni cuvinte de batjocură. Mi-a fost dat să trăiesc aceste clipe şi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să fiu martorul zilei de 1 decembrie 1918.

La 13 decembrie din încredinţarea Consiliului Dirigent, o delegaţie a plecat spre Bucureşti ducînd fraţilor de dincolo de Carpaţi mesajul ardelenilor, dorinţa lor de se uni cu Patria Mamă. Delegaţia, şi noi ce o însoţeam, am călătorit într-un tren special. După o întîrziere de cîteva ore în Predeal, am sosit în Gara de Nord în jurul orei 22. în ciuda orei destul de tîrzii, mii de bucureşteni ne-au întîmpinat cu urale, îmbrăţişîndu-ne cu nespusă dragoste şi lacrimi de bucurie. Vestea „sosirii ardelenilor” a străbătut cu repeziciune întregul oraş. Peste tot în drumul nostru, bucureştenii ne-au făcut o primire însufleţită, frăţească. Am auzit că toate sălile de spectacole se goliseră înainte de terminarea programului. Aceeaşi primire călduroasă am avut-o şi la palatul din Cotroceni, unde delegaţia oficială şi-a îndeplinit cu mult succes mandatul încredinţat.

De la Bucureşti ne-am reîntors la Sibiu. Fiind ales secretarul d-nului Eugen Bianu, şeful serviciului de siguranţă din Ardeal şi Banat, am rămas în Sibiu pînă în martie anul următor, după care am revenit în Arad, unde mă aşteptau noi sarcini. Libertatea cîştigată trebuia păstrată. Era datoria patriotică a fiecărui român să o apere şi s-o întărească. Şi eu am fost şi sînt român, mîndru de poporul român, şi de înfăptuirile sale grandioase.

(Mitropolia Banatului, 1978, nr. 10-12, p. 651-654.)

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: