VALER POPEAN – OGLINZI PARALELE

– recenzie –

de Vasile BELE

Oglinzi paralele m-așteaptă la poartă,
Privesc cum destinul se joacă cu mine,
Când trec printre ele îmi văd a mea soartă,
Departe de lume, departe de tine.

Privesc în oglindă și totul îmi pare,
O luptă absurd cu clipa pierdută,
Ascunsă în alge prin maluri de mare,
Speranța renaște în noi ca redută.

Prin poartă pășesc ca un mire spre mare,
Să fiu călăuză pe căi prăfuite,
Luminii ce duce drumeții în zare
Și vorbă profundă-n oglinzi ticluite.

Chiar drumul se pierde pe căi paralele,
Când clipa îmi bate tăcut la fereastră,
Cu pași tremurați mă înalț înspre stele,
Renaște iubirea în floarea din gastră.

Pășesc în oglindă spre noi începuturi,
Mă reazem de poartă ca și de o stâncă,
Tot praful din cale se urcă în fluturi
Și luna se-aruncă în marea adâncă.

O poartă-i oglinda spre lumea trecută,
Cărarea în piatră se pierde-n destin,
Timid ridic mâna și-n zarea cernută,
Oglinda din poartă mă-neacă-n senin”.

din volumul OGLINZI PARALELE, pag. 9.

Poetul Valer Popean a primit o medalie (distincție) literară – VIRTUTEA LITERARĂ! Te felicit drag prieten și sunt mândru de tine! Câteva zile mai târziu ne-am întâlnit, tot în context literar, aici la noi, în Baia Mare! Nu vă mai țin de vorbă… mă apuc de citit. Ghiciți unde s-a deschis? Pag. 78, poezia FOST-A VARĂ, din volumul de versuri OGLINZI PARALELE, Editura Vatra veche, Târgu-Mureș, ISBN 978-973-1728-71-3, cu o prefață de carte Răzvan DUCAN – VALER POPEAN ȘI VERSUL SĂU „RESEMNARE-N VERDE VIU!”, care afirmă despre autor: „Valer POPEAN este un romantic incurabil, marea majoritate a poeziilor lui, cu foarte mici excepții, respiră spirit… este un romantic întârziat și nu o spun ca și cutumă sau formă de reproș, ci ca o constatare de cititor… mereu încearcă să se rescrie și să se reinventeze… greu anticipezi următorul pas, următorul vers. Versurile sunt în formă clasică cu rime împerecheate și încrucișate”, (pag. 7). Apoi, să înceapă poezia!

OGLINZI PARALELE, Valer POPEAN, și poezia promisă – FOST-A VARĂ:

Când vara intră-n arămiu
Și zilele trec plictisite,
Doar câinii urlă a pustiu,
După momente risipite.

 

Când zilele devin mai reci
Și vrei tristețea să alungi,
Nimica nu-i pierdut pe veci,
Atâtea doar că… nu ajungi.

 

Când băncile stau părăsite
Și ne așteaptă peste timp,
Două ființe rebegite,
Furau căldură din Olimp.

 

Când totul este la trecut
Și diminețile sunt triste,
Gândind la ceea ce-am avut,
Ne resemnăm în acatiste
”.

Te felicit drag prieten și pentru poeme, de fapt, pentru volumul primit cu dedicație și iscălitură, și pentru medalia primită!

Și, dacă tot este despre zăpadă, răsfoind volumul am găsit și o poezie care este de sezon! „VINE IARNA?” (pag. 134), se întreabă poetul… dar, chiar vine! Prietene… „afară ninge liniștit!”, adică nu prea e așa de liniște între fulgi. Azi, Chiuzbaia, a îmbrăcat haină alba de zăpadă. E minunat! E cald… e vin fiert! E aici… cine e lipsă la apel?… „cuprinși în brațe amândoi!”… ea, evident! Dar vine… sigur o găsesc în alt poem. Și fulgii cad… și eu citesc… (n.a. Și nu știu ce miroase a haine arse în casă? Uitasem… uitasem de tot… mi-am pus un fes (o căciulă, o șapcă) pe sobă la uscat… acuma s-a uscat de I s-a făcut o gaură, dar o iau pe dos, să nu se vadă că pe față e ruptă! Nu…!?

Când va veni iarna la noi,
Doar toamna ne desparte,
Cuprinși în brațe amândoi,
Gândeam la lemne sparte…

 

Visăm că focul arde-n noi,
Afară încă viscolește,
Fără cuvinte… suntem goi,
Iar șemineul dogorește.

 

Suntem în suflet înfășați,
Doar cu zăpadă-n așternut…
Din dragoste înfierbântați,
Nu reluăm ce-am început.

 

Nu reluăm iubirea-n iarnă,
Nu nivelăm munte cu deal,
Ca sufletul să își aștearnă,
Un pat de stele în Ardeal
!”.

Același prefațator al volumului, Răzvan Ducan, în cuvântul dumisale afirmă: „… Valer Popean are prin această carte zvâcniri târzii de orgoliu, de parcă și-ar fi adus aminte că îi este dator lui Dumnezeu pentru talanții primiți. Și cum lui Dumnezeu nu trebuie să-i rămâi dator, acesta dă pe repede-nainte, încercând să recupereze acum, la anii maturității depline, ceea ce a pierdut în anii tinereții divine. Spun aceasta, deoarece am constatat că doar de foarte puțini ani scrie cu frenezie”, pag. 5.

Valer Popean, prin această extraordinară apariție editorial, ne dăruiește un POD SPRE TRECUT, pag. 10:

Pe podul ce leagă trăiri răsfirate,
Pășesc cu sfială și pașii mă poartă,
Pe-alei troienite de timpuri uitate,
Prin gânduri pierdute în zare de soartă.

 

Și podul unește iubiri desfăcute,
De clipe distruse în lungi rătăciri,
Doar dorul trăiește senzații acute,
Când sufletul trece prin vase luciri
, pag. 10.

Nostalgia timpului trecut este evidentă, recunoscută, dar cine nu are o astfel de trăire, în lumea asta într-atât de repede trecătoare? Și totuși, zice poetul, PE LÂNGĂ GÂNDURILE MELE, „Privesc în urmă mulțumit/Iar marea-n valurile sale,/Mă poartă-n vise adormit”, pag. 11. Dacă ar putea face, (știind că are și un câștig din aceasta!), ar negocia cu timpul. Oricum încearcă, dar oare, mai poți întoarce roată? De negociat, în târg, ai putea să poți, zic, dar care este rezultatul final? Ei? Cumperi? Dai? Vinzi? Nimic nu trece dintru al tău. Dar, totuși, încerci, poate și pentru câteva clipe de amăgire. NEGOȚ CU TIMPUL, pag. 13, dovedește veridicitatea vorbelor mele.

Pătrunde în mine să facă negoț,
Secunda trecută ce vrea să-I fiu hoț
Și clipa mă duce în vechi iarmaroc,
Când vrea să mă vândă și are noroc.

 

Chiar dacă prețul cerut este mare,
Vânzarea se face la prima strigare,
La tâmple instant îmi apar ghiocei,
Secunda trecută dispare pe-alei
”.

Cine suntem? Cine am fost? Ce-om fi? Care ne este destinul? Sunt doar câteva întrebări, care, zic eu, ni le-am pus de-a lungul trecerii prin această viață. Iată, și autorul din OGLINZI PARALELE are aceeași meteahnă, destinul lui fiind „de frunză”, dar acest lucru, îl ascunde, ca pe o taină, pentru că ETERNA VIAȚĂ, (pag. 16) curge și deapănă AMINTIRI DIN PERLE FALSE, (pag. 17). Oricum, finalul, este unul și același, mai devreme sau mai târziu, adică, PĂMÂNTUL NE CHEAMĂ, (pag. 18)… pământul din care am fost zămisliți, la Facere:

Pământul ne cheamă acasă,
Sătul de atâta uitare,
În satul ce-n vale se lasă,
Răsună tălăngi de mioare.

 

Pământul ne cheamă într-una,
În satul ascuns între munți,
Dispare din suflet minciuna,
Creând între oameni iar punți
, evident, este chemarea gliei strămoșești.

Ce v-am spus se adeverește, iată, și câteva pagini mai încolo. Valer Popean, este un romantic, un etern îndrăgostit de tot ce înseamnă lume în jurul său. Și nu numai … Poate, zic eu, acuma în vers, este momentul de a trăi cu adevărat, Marea Iubire, oricum se zice că „iubirea nu are vârstă”. Doar poetul, iar vârsta acestuia este TINEREȚEA. Oare ce ar fi dacă m-aș apuca SĂ GUST DIN COAPSA ALBĂ? (pag. 23) Chiar?

Să gust din coapsa-ți alba precum un ghiocel,
În drumul meu spre tine te-ai îngropat în el,
Chiar dacă noaptea toată aș vrea să te iubesc,
Tu te ascunzi de mine pe unde nu-ndrăznesc.

 

Te furișezi prin valuri, sub dealuri de nisip,
Printre căluți de maree, prin alge ca polip,
Ne regăsim pe țărmuri, iubirea-i ca un far,
Ce luminează drumul prin sufletul de jar
”.

Poetul crede că fiecare avem o soartă, că fiecare avem o „Carte”. Așa zic și eu. Este „Cartea vieții”, fiecăruia din noi – destin! Soartă! Bine! Rău! Mult! Puțin! Cine-și știe „Cartea?”. Bunul Dumnezeu…

Tăcut, în vis voi reveni, undeva la malul mării,
Printre nopți pline de șoapte ca răspuns clar depărtării,
Colbuit pe drum de piatră, eu mă rog la Dumnezeu,
Doar să scrie-n Cartea Sorții… te-am iubit, în vis, mereu
.

SCRISOARE-N CARTEA SORȚII, pag. 25..

Tematica abordată face parte din cotidianul firesc, dar clar punctul magic, în jurul căruia se învârte, cu adevărat, universul tematic, este iubirea, dragostea, împlinirea, sărutările, dorința, visul, uneori și neîmplinirea. Zice, chiar poetul: HAI SĂ NE IUBIM, un poem-chemare la împlinire:

Iubito,
Hai să ne iubim
În deltele stelare,
Martori:
Steaua Polară,
Gândurile noastre,
Speranțele tale,
Împletite cu visul meu
. pag. 29.

Iată, că iubirea se întâmplă să aibă loc. Când? Unde? TÂRZIU ÎN NOAPTE,

Târziu în noapte ne iubeam,
Nebuni, pe răstigniri florale,
Cu ploaia ce bătea în geam,
Sfințeam plăcerile carnale.

 

În miez de noapte, dezgoliți,
Trântiți pe canapeaua moale,
Păream de soartă păcăliți,
Pierduți prin trupurile goale
. pag. 33.

NIHIL SINE DEO!, parcă vrea să ne spună, în poemul RUGĂCIUNE, pag.39:

Am rugat trupul meu,
să mă mai suporte,
până termin ce mai am de spus
,

adică SĂ POT SĂ DORM ÎN VISUL TĂU, pag. 40. Așa va fi! Până la un moment dat, când IAR MĂ SALVEAZĂ PRIMĂVARA, pag. 45. Este convins că se vor împlini și dorințele acestea, dar atunci va fi MINUNEA TÂRZIE, pag. 58,

M-am scufundat în mine, în trecut,
Am rătăcit prin valuri, printre stânci,
Am retrăit chiar clip ace-am avut,
Dar m-am întors din apele adânci.

 

E-atât de dificil să retrăiești,
Când clipa se transformă-n infinit,
Dar și mai greu este să reclădești,
Ce ai stricat, că nu mai ai nimic
”.

Că iubirea doare ori te îmbolnăvește, este un lucru confirmat inclusiv de poetul Valer Popean, mărturisind cu o lejeritate incontestabilă, că SUNT BOLNAV DE DORUL TĂU, pag. 69:

Sunt bolnav de grija ta,
Sunt bolnav de dor,
Când te văd timpul va sta,
Dai profund fior,

 

Sunt nebun de al tău dor,
Vântu-ncet m-alină,
Să iubești nu e ușor,
Inima-mi suspină
”.

Tot el, îndrăgostit, face o invitație ca TÂRZIU ÎN NOAPTE, pag. 74, atunci când PLÂNGE SALCIA PLETOASĂ, pag. 75, SĂ NE JUCĂM ÎN PLOAIE, pag. 72. Atunci voi avea timp, mărturisește autorul, să te PRIVESC ADÂNC ÎN OCHII TĂI. Iar povestea sau poveștile de dragoste continua, ele neavând final. Am să vă las Dumneavoastră, plăcerea cititului, dragi prieteni, crezând că am stârnit, probabil, o oare careva curiozitate asupra liricii acestui autor – sensibil, veșnic îndrăgostit de frumos – de vânt, de stele, visător, pribeag sau pribegind prin tainele iubiri tinerești.

Poate, acest volum, este și o formă de a te elibera, de a te împlini, fie și prin scris. Timpul nu stă niciodată în loc, dar este TIMPUL VRĂJITOR, pag. 94. PE ALEEA DINTRE ANI, pag. 92, regăsesc AMINTIRI DE CÂND ERAM MAI TÂNĂR, pag. 95. Aici, MĂ ÎNTORC ÎN GÂND MEREU, pag. 96, chiar dacă timpul a tăcut și a trecut, autorul își rezervă doza de DEMNITATE, pag. 97, căutând-se pe el, se întâlnește doar cu ECOUL REGRETELOR, pag. 103:

Ecoul sacru suspendat,
Din valea cu suspine,
Încet, încet m-a bulversat,
Mi-a amintit de tine.

 

Vin amintirile șuvoi…
Nimic nu-i nou sub soare,
Dar rezonează-adânc în noi,
Ecouri viitoare,

 

Eu vreau să fim un gând din nou,
O sfântă uniune,
Dar tu rămâi sublime ecou,
Plin de înțelepciune,

 

Cred, sigur că nu regretăm,
Prin lacrimi și suspine,
Ecouri sacre suspendăm,
Când tu pășești spre mine
”.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: