de Irina Lucia MIHALCA
Prin noi totul prinde viaţă!
Am rămas suspendată în taina serii.
Viaţa este o provocare, dar adevărul
îl vom ştii, vreodată, străbătând câmpiile noastre?
De scoţi nişte tablouri postate atâta timp,
simţi că peretele devine vlăguit, inert.
Ne regăsim pe-ntinderea aceluiaşi câmp,
în nisipul clepsidrei, înţelegem, oare,
clipa înşirată mult prea repede,
că primăvara-i doar o zi,
că florile nu mai înfloresc,
că păsările nu mai cântă, că oamenii
nu mai zâmbesc şi soarele nu mai răsare?
Nu moartea, în sine, e cumplită,
ci tot ce se întâmplă după ea.
Oglinzile acoperite, o moarte-a vieţii,
secundele oprite şi agonia
prin rătăcirea-n labirinturile minţii.
După o zi, după două, după trei,
după o săptămână, după două, după trei,
după o lună, după două, după trei,
picături ce cad în aşteptare…
lacrimi de neputinţă, ocean de lacrimi,
ecoul strigătului lăuntric – ţipătul lui Munch –
reverberat în mii de cioburi-frânturi.
Mintea se zbate,
cauţi o punte spre malul celălalt,
continui să mergi pe malul râului,
cauţi şi cauţi acea punte,
chiar dacă ştii că nu o vei găsi.
Negarea şi întoarcerea-n filele trecutului,
reluarea peliculei oprite la ultima secundă
derulată-n golul fundalului alb…
Priviri, atingeri, şoapte, lungi umbre,
o mână întinsă, vis, dorinţă,
parfumul memoriei, conturul formei,
senzaţia prezenţei, un zâmbet şi-o lumină,
balsam de gânduri, imagini revăzute cadru de cadru,
o disperare şi convingerea că nu se va-ntoarce niciodată.
Cele mai crude clipe când vezi
– chiar dacă ştii – că nu mai vine,
Să treci, să simţi şi să accepţi capătul oricărei călătorii!
