Să treci, să simţi şi să accepţi

de Irina Lucia MIHALCA

 Prin noi totul prinde viaţă!
 Am rămas suspendată în taina serii.
 Viaţa este o provocare, dar adevărul 
 îl vom ştii, vreodată, străbătând câmpiile noastre?

 De scoţi nişte tablouri postate atâta timp,
 simţi că peretele devine vlăguit, inert.   
 Ne regăsim pe-ntinderea aceluiaşi câmp,
 în nisipul clepsidrei, înţelegem, oare,
 clipa înşirată mult prea repede,
 că primăvara-i doar o zi,
 că florile nu mai înfloresc,
 că păsările nu mai cântă, că oamenii
 nu mai zâmbesc şi soarele nu mai răsare?

 Nu moartea, în sine, e cumplită,
 ci tot ce se întâmplă după ea.
 Oglinzile acoperite, o moarte-a vieţii,
 secundele oprite şi agonia
 prin rătăcirea-n labirinturile minţii.
 După o zi, după două, după trei,
 după o săptămână, după două, după trei,
 după o lună, după două, după trei,
 picături ce cad în aşteptare…  
 lacrimi de neputinţă, ocean de lacrimi,
 ecoul strigătului lăuntric – ţipătul lui Munch –
 reverberat în mii de cioburi-frânturi.

 Mintea se zbate,
 cauţi o punte spre malul celălalt,
 continui să mergi pe malul râului,
 cauţi şi cauţi acea punte,
 chiar dacă ştii că nu o vei găsi.
 Negarea şi întoarcerea-n filele trecutului,
 reluarea peliculei oprite la ultima secundă
 derulată-n golul fundalului alb…

 Priviri, atingeri, şoapte, lungi umbre, 
 o mână întinsă, vis, dorinţă, 
 parfumul memoriei, conturul formei,
 senzaţia prezenţei, un zâmbet şi-o lumină, 
 balsam de gânduri, imagini revăzute cadru de cadru,
 o disperare şi convingerea că nu se va-ntoarce niciodată. 

 Cele mai crude clipe când vezi
 – chiar dacă ştii – că nu mai vine,
 Să treci, să simţi şi să accepţi capătul oricărei călătorii!