Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos – o teologie a bucuriei

de prof. dr. Vlad Ioan BONDRE

Odată cu căderea protopărinților, universul interior al omenirii a abolit făcându-se pricină ispitei. În baza acestui context și în măsura iubirii lui Dumnezeu, Mesia – Izbăvitorul lumii a venit pe pământ pentru a aduce pacea, bunaînvoire între oameni, restabilind legătura pierdută dintre om și divin. Iisus Hristos, cea mai marcantă personalitate a întregii lumi, Și-a asumat deșertificarea pentru a înnoi întru bucurie creația care aștepta cu nerăbdare un răscumpărător. Dar această bucurie a chipului pierdut nu s-a realizat imediat, ci în momentul în care omul a ajuns să conștientizeze starea de păcătoșenie în care se afla. Acest fapt a determinat maturizarea lui spirituală, căci în dorul stării paradisiace, omul și-a adus aminte de piedestalul pe care a fost așezat – cel dintâi între făpturile lumii. Venirea Mântuitorului Iisus Hristos la „plinirea vremii” sau cu alte cuvinte, la punctul în care omenirea nu se putea salva de una singură, conferă o imagine clară asupra decadenței ființiale și spirituale în care se afla omul. Starea lumii la venirea Mântuitorului a fost dezorganizată, influențată de marile curente filosofice și de doctrinele unor partide sociale, fapt ce a determinat o reticență față de Evanghelia propovăduită de Hristos. Prezența fariseilor, saducheilor, esenienilor, terapeuților și samarinenilor a fost piatra de încercare pe care Iisus trebuia să o învăluie prin iubirea Sa supremă, pentru a transmite lumii un nou mesaj – pacea. Fariseii erau apărătorii Legii Mozaice, socotindu-se oameni mândri, formaliști, luptători împotriva dominației romane. Saducheii, o pătură socială foarte bine închegată din punct de vedere economic, se vădeau ca susținători fideli ai Legii scrise și se îndepărtau de interpretarea ei orală, spre deosebire de terapeuți, care se ocupau cu interpretarea alegorică a Vechiului Testament[1]. În contrast cu aceste doctrine, starea lumii greco-romane se prezenta astfel: Palestina, punctul de plecare și de răspândire al Bisericii creștine, făcea parte din Imperiul Roman, care, în acele vremuri, se afla în plină dezvoltare, deținând teritorii în Europa, Africa și Asia, cu o cifră a populației de aproximativ 120 de milioane. Limba vorbită în partea de Răsărit a Imperiului, dar comună pe aproape toată suprafața lui, era greaca. Comunicarea între aceste teritorii se realiza relativ ușor, atât pe uscat cât și pe mare, fapt ce facilita un dinamism cultural, economic și religios fără cusur. Cu excepția iudeilor, popoarele Imperiului Roman erau politeiste și idolatre, existând mai multe culte, multe dintre ele determinate de filosofia timpurilor, de cele trei curente preponderente: scepticismul, epicureismul și stoicismul. În contextul acestor doctrine, misiunea Mântuitorului s-a vădit ca un efort permanent de a schimba orizontul perceptiv, de a transforma inimile împietrite în temple ale harului Duhului Sfânt.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu a făcut parte din planul veșnic pe care Dumnezeu l-a avut cu lumea și cu creațiile Sale. Acest plan nu este altceva decât dovada iubirii supreme a Creatorului față de creație, o iubire ce ține omul în viață, ridicându-l din moartea veșnică la care este supus datorită păcatelor sale. În înțelesul tainic al întrupării Mântuitorului, nașterea Fiului lui Dumnezeu reprezintă cel mai important eveniment din istoria întregii lumi. Deși nu se cunosc date exacte despre anul nașterii, istoricii consideră că aceasta s-a petrecut cu un an sau doi înainte de moartea regelui Irod cel mare Idumeul, în anul 750 a.u.c. Așadar, de această problemă a identificării exacte a anului nașterii lui Iisus Hristos se leagă și problema genealogiei, care a reprezentat pentru mulți scriitori bisericești un adevărat studiu de caz. Dintre evangheliști, doar Matei și Luca s-au ocupat în mod direct de acest subiect, viziunilor lor fiind în cele din urmă diferite. Deși fiecare dintre cei doi au un stil diferit de a prezenta genealogia, fondul este comun – Iisus Hristos este strănepotul lui David. Prima diferență apare în momentul în care evanghelistul Matei arată că Mântuitorul coboară din Solomon și numește ca tată al lui Iosif pe Iacob. Luca numește, în schimb, pe Eli ca tată al lui Iosif și se ridică cu genealogia până la David, dar nu prin Solomon, ci prin Natan. Diferența pare firească dacă se ia în calcul faptul că Matei expune genealogia după nașterile firești, și nu după adopțiunea legală, așa cum face Luca[2].

Consemnările istorice ale vremii demonstrează că Iisus Hristos s-a născut cu adevărat pe pământ, că viața și activitatea Sa a fost deosebită, tainică, mântuitoare. Despre aceste fapte vorbesc unii dintre păgânii vremurilor de atunci. Pliniu cel Tânăr, proconsulul Bitiniei, într-una dintre scrisorile de corespondență cu împăratul Traian prin care solicita un sfat în ceea ce privește pedepsirea creștinilor afirmă următoarele: „Până acum, metoda pe care am aplicat-o față de cei acuzați în fața mea că sunt creștini este aceasta: îi întreb dacă sunt creștini. Dacă recunosc, repet întrebarea de două ori și-i ameninț cu pedeapsa. Dacă persistă, ordonez să fie pedepsiți imediat pentru că am convingerea că indiferent de natura credinței lor, încăpățânarea trebuie să fie corectată. În cazul cetățenilor romani care manifestau aceeași încăpățânare, am dispus ca aceștia să fie trimiși la Roma. Dar aceste abateri se înmulțesc chiar dacă sunt pedepsite. Am primit scrisori anonime în care mulți sunt acuzați ca a fi creștini. Am ordonat să fie eliberați cei care au negat formal și cei au repetat după mine o invocare a zeilor… Printre cei acuzați de martori în persoană se află unii care au recunoscut inițial că sunt creștini, dar imediat după aceea au negat. Restul au recunoscut că au fost creștini, dar nu mai sunt, renunțând la această greșeală. Toți îți slăvesc statuia și blestemă numele lui Hristos. Își recunosc vina sau greșeala de a se fi adunat într-o zi anume înainte de a se lumina de ziuă pentru a se ruga lui Hristos ca unui zeu și de a se uni toți prin același jurământ, dar fără scopuri rele, de a nu comite furt, adulter, de a nu-și călca niciodată cuvântul și de a nu trăda încrederea acordată. Apoi, au obiceiul de a se separa și de a se aduna iar pentru a mânca împreună. Au renunțat însă la acest obicei după publicarea edictului meu prin care, conform comenzilor voastre, am interzis orice fel de adunare. După aceasta am considerat foarte necesară aflarea adevărului torturând două femei sclave despre care am aflat că slujeau în ritualurile lor religioase. Dar tot ce am putut afla sunt dovezi ale unei forme absurde și extravagante de superstiție”[3].

Alături de Pliniu cel Tânăr, scriitorul Iosif Flaviu vorbește despre persoana Domnului Iisus Hristos ca despre un înțelept și un adevărat desăvârșitor al Legii, asupra căruia planează o mare nedumerire în ceea ce privește umanitatea lui. Aceste mărturii iudaice sunt întregite de dovezile scripturistice, de scrierile Noului Testament care sunt socotite ca măsura faptelor săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos. Și autorii neotestamentari vorbesc în scrierile lor despre personalitatea, trăsăturile, moralitatea ireproșabilă a Fiului lui Dumnezeu. Toate aceste mărturii vin să deschidă, într-o notă tainică, realitatea chenozei, adică acțiunea prin care Persoana a doua a Sfintei Treimi a acceptat și a putut să coboare până la nivelul condiției umane, să ia trup de om şi să se smerească până la suferință și moarte. Numele acestei acțiuni vine din cuvântul grecesc khénosis-golire, adică golirea Fiului lui Dumnezeu de slava Lui. Expresia se găsește la Filipeni 2, 7-9: „Hristos, chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi întocmai ca Dumnezeu, ci s-a golit pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor… Ascultător făcându-se până la moarte și încă moarte pe cruce”.

Prin urmare, chenoza cuprinde două aspecte: smerirea Fiului lui Dumnezeu până la condiția de om și felul în care și-a împropriat firea umană. De la început, trebuie spus că actul chenozei este un paradox, pentru că smerirea, golirea reală a Fiului de slava Sa divină, prin întrupare, înseamnă tocmai reversul – aparent contrar – al puterii și libertății Sale, pentru că numai prin această umilire și restrângere a slavei Sale oamenii s-au putut împărtăși, prin „sărăcirea” Lui, de bogăția Lui. Potrivit părinților Isidor Todoran și Iona Zăgrean, prin chenoză, Iisus Hristos, pe de-o parte asumă firea umană pătimitoare, iar pe de altă parte dă trupului puterea să biruiască patimile și moartea.[4]

Toți Sfinții Părinți au interpretat chenoza în sensul unirii ipostatice cu toate proprietățile neschimbate ale firilor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Auzind că s-a deşertat, să nu socotești vreo schimbare, prefacere sau nimicire a unei firi, ci rămânând ceea ce era, a luat ce nu era și întrupându-se a rămas Dumnezeu”[5]. Sfântul Maxim Mărturisitorul exprimă mai subtil chenoza: „Însuși Cuvântul, golindu-se, smerindu-se fără schimbare și primind în sens propriu caracterul pătimitor pe care-l avem noi prin fire și prin întrupare supunându-se cu adevărat simțirii naturale, s-a numit Dumnezeu văzut și Dumnezeu de jos”[6]. Chenoza a fost necesară, pentru că numai împropriindu-şi firea umană, Hristos poate să-l facă pe om dumnezeu după har.

Chenoza și îndumnezeirea firii umane sunt complementare, una o presupune pe cealaltă și este reversul ei. Asumarea firii umane pătimitoare nu înseamnă că firea divină a devenit pătimitoare, ci numai că persoana divină a devenit subiect purtător și al firii umane. Chenoza este expresia supremă a iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Deși toți Sfinții Părinți afirmă o chenoză reală, totuși nici unul nu vorbește de o chenoză radicală, în sensul de renunțare la vreuna din calitățile firii divine[7].

Fără această auto micșorare, fără chenoză, prăpastia dintre Dumnezeu și om n-ar fi fost învinsă nici în Iisus Hristos. Numai prin chenoză, dumnezeirea s-a putut coborî chiar în sânul umanității, ca s-o înnobileze nu din exterior, ca pe un obiect, ci dinăuntru. Fără chenoză, natura omenească n-ar fi putut suporta în intimitate natura dumnezeiască, ci s-ar fi topit de prea marea putere a naturii dumnezeiești.

În teologia patristică, chenoza a fost înțeleasă totdeauna ca revers firesc al îndumnezeirii. Întruparea însăși este chenoză, întrucât constă în împroprierea celor omenești de către Fiul lui Dumnezeu, în împletirea lucrării divine cu cea umană, în suportarea slăbiciunilor umane de către Fiul lui Dumnezeu, în coborârea și conformarea la condiția umană. Părintele Dumitru Stăniloae a remarcat că posibilitatea chenozei e dată deja în conformitatea omului cu Dumnezeu ca și „chip și asemănare” și că, foarte simplu spus, „chenoza, în genere, constă în faptul că Fiul lui Dumnezeu a primit să fie subiect al modestelor însușiri și manifestări omenești”[8].

Antinomia dintre chenoza Fiului lui Dumnezeu și păstrarea neschimbată a firii Sale divine în actul Întrupării se explică, deci, numai prin conceputul de persoană, adică prin faptul că același subiect este capabil de a purta și exprima simultan două firi care se împletesc fără să-și știrbească integritatea, firea umană putând fi îndumnezeită de către cea divină. Posibilitatea sălășluirii în același ipostas a însușirilor și lucrărilor dumnezeiești și omenești, deși greu de înțeles în amănunte, e dată în conformitatea relației omului cu Dumnezeu și în general în faptul că între El și lume, ca realitate creată și susținută de El, are loc o continuă uniune purtată de Subiectul divin ca ultim izvor și susținător al energiilor Sale necreate și al energiilor create ale lumii. În fond, Dumnezeu este ultimul Subiect al întregii realități divine și create, fără ca vreuna să-și piardă ceva din caracterul ei.

Întruparea și chenoza Fiului lui Dumnezeu reprezintă o teologie a bucuriei exprimată prin iubirea lui Dumnezeu, cea care împlinește sufletul omului, umplându-l de pace și bucurie. Dumnezeu este chenoză pentru că este iubire și este iubire pentru că este chenoză. Iubirea Sa se traduce prin smerenia Sa, prin coborârea totală spre om, pentru ca acesta să redevină ceea ce a fost mereu – chip și asemănare, bucurie și lumină, veșnicie și speranță.

[1] Pr. prof. Ioan Rămureanu, Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 27.

[2] Ierom. Apostolos Dimelis, Genealogia Mântuitorului după Sfinții Părinți, în „Studii Teologice”, An LII, Nr. 9-10/1958, p. 569-571.

[3] Pr. Prof. Petru Rezuș, Istoricitatea Mântuitorului, în Studii Teologice, An LIII, Nr. 3-4/1957, p. 189.

[4] Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă. Manual pentru seminariile teologice, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2006, p. 208-211.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt împotriva anomeilor. Către iudei, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007, p. 122.

[6] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, p. 50.

[7] Protoiereu P. Svetlov, Învățătura creștină în expunere apologetică, Vol. 2, Editura Tipografia Tiparul Moldovenesc, Chișinău, 1936, p. 586

[8] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Sibiu, 1943, p. 341.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: