Ce bine ne era înainte…!

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

Tot pământul era al nostru, toate străzile ne erau deschise, toate frunzele minunaţilor arbori ne salutau fluturându-ne câte un zâmbet când treceam pe lângă ele, picuri de ploi şi fulgi de zăpadă ne băteau pe umeri îmbărbătându-ne, soarele ne crea tablouri intens luminate pe pereţii blocurilor, în funcţie de pe unde hălăduiam, anotimpurile erau ale noastre cu coloritul lor explodând miracole fascinante, mai ales florile, prin superba lor deschidere spre perfecţiune, ne învăţau să zâmbim Vieţii şi semenului nostru, aveam un mers sigur printr-o lume sigură, o direcţie deschisă spre oriunde. Nedreaptă, strâmbă, coruptă de prostie imensă, de răutate şi veleitarism, de lăcomie şi urâţenie morală, dar era totuşi o lume sigură. Când eşti sigur pe lume, eşti, totuşi, cu speranţă că doar toate nimicniciile din viaţa socială nu vor dura o eternitate.

Ce bine ne era! Respiram cultură, aflam lucruri noi, expresii noi şi minunate creaţii ale minţii omeneşti, aveam încredere adânc sădită în suflet prin lecturi extraordinare, prin filme extraordinare, încredere în puterea omului în lume. Orice viitor tenebros, cifrat, umilitor pentru umanitate era exclus, ignorat, mai zburda doar câte un astfel de „viitor” fabricat prin anumite filme, după care se dădeau în vânt adolescenţii cei „teribili”, terminate, desigur, cu victoria binelui. Nu, nu, nu se încheiau cu umilirea omului, cu lăsarea lui fără speranţă un an sau doi, taman cât o eternitate, şi chiar cu uciderea fără putinţă de oprire, a oamenilor, de-a valma, pe tot globul.

Ce bine ne era, încât puteam să amânăm sine die orice înfruntare cu nedreptatea şi strâmbătatea societăţii, închideam ochii şi gura, atunci de bună voie şi nesiliţi de nimeni, la viclenia celui de lângă noi, la furtişagul lui mai mare sau mai mic, la prostia lui care ne cauza atâtea daune. Nu ne-am dat seama că închizându-ne mereu gura ne vom trezi cândva cu gura închisă.

Ce bine ne era că puteam vedea, neîngrădiţi de nimeni, chipurile sublime de îngeraşi ale copiilor, chipuri fermecătoare ale fetelor în floare, chipul părinţilor şi bunicilor noştri, chipul oamenilor noştri aleşi, nu – Doamne fereşte! – al celor „alegaţi” de alegători, ci al oamenilor cu adevărat aleşi prin ceea ce au creat valoros patrimoniului nostru cultural şi ştiinţific. Şi ce bine ne era să fim în preajma lor! Ne încărcam de demnitate într-o lume adesea cenuşie şi monotonă.

Ce bine ne era că eram legănaţi de încrederea că nu ne putea lua nimeni planeta, ca apoi să ne facă nişte chiriaşi, ne legăna în mod sublim încrederea în Ştiinţă, în mersul ei linear înainte, chiar dacă vedeam cum mulţi dintre semenii noştri absentau de la Carte şi de la Cercetare. Şi ce minunat era că templele numite biblioteci erau deschise, de mai mare dragul, dar mereu ignorate de mase mari din jurul nostru, care treceau pe lângă ele ca pe lângă nişte ziduri anoste şi fără rost.

Ce bine ne era înainte, când soarele ne lumina la faţă, la întreaga faţă, nu doar în jurul ochilor, şi lumina lui ne scălda sufletele ca pe oameni integri. Nu ne-am sinchisit să-i mulţumim soarelui pentru generozitatea lui de a ne găsi şi a ne crede integri, când noi ne scăldam de fapt în multe laşităţi şi ne ascundeam faţa că ne era, totuşi, ruşine, nu ne-am gândit că dacă ne obişnuim cu ascunderea feţei, cândva faţa ne va fi ascunsă obligatoriu, sub ameninţarea dispariţiei.

Să ne amintim, aşadar, cât de bine ne era înainte…

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: