Reînnoire prin gustarea apei sfințite

de prof. dr. Vlad Ioan BONDRE

Data de 14 ianuarie a fiecărui an indică, conform calendarului Bisericii Ortodoxe Române, încheierea prăznuirii liturgice a Botezului Domnului Iisus Hristos. Această zi, a odovaniei, rămâne în conștiința creștinilor ca o zi în care fiecare este chemat a pune început bun mântuirii sale. În acest context, se recomandă păstrarea în deplină sfințenie a trupului înnoit prin apa botezului, dar și a sufletului născut din nou prin coborârea Sfântului Duh.

Dialogul omului cu Dumnezeu implică prezența unui limbaj comun care să aibă în componență o vibrație energetică superioară, definită de iubire. Acest dialog necesită un cadru adecvat, un loc în care inima să caute sursa Adevărului din care să-și adape întreaga ființă. În acest context, natura, darul pe care Dumnezeu l-a făcut omului, se arată potrivită pentru a purta de la un orizont la altul identitatea de chip pe care omul o posedă. Dar omului nu îi este suficient cuvântul, căci întreaga sa făptură este însetată de dorul paradisiac, motiv pentru care are nevoie de un conductor care să mijlocească întâlnirea creației cu Creatorul. Privind în imensitatea creației, omul caută să găsească acel element natural care îi poate garanta unirea Cerului cu pământul într-o perfectă comuniune de iubire. Din acest motiv, gândul omului se îndreaptă spre apă, acea formulă care îi este indispensabilă vieții și care îi asigură funcționalitatea și echilibrul.

Utilizarea unei soluții incolore, inodore, insipide care să garanteze fluxul energetic al omului cu divinul, poate fi considerat un paradox, căci nimic nu se vede, nimic nu se simte, dar totuși se transmite. Alegerea apei ca și conductor al harului divin sfințitor, deși se pare că îi revine omului, este totuși alegerea lui Dumnezeu, iar exemplul în acest caz este dat de Botezul Mântuitorului în râul Iordanului. Sfântul Nicolae Cabasila arată că acel act nu a rămas singular, căci în cufundarea întreită în apa sfințită, omul vechi și păcătos moare, și se naște unul nou, care învie împreună cu Iisus Hristos.

Așadar, a vorbi despre comuniunea Cerului cu pământ prin intermediul apei este un lucru anevoios, deoarece implică o dezbatere dogmatică asupra modului în care mintea poate coborî în suflet pentru a descoperi această taină. Valoarea religioasă a apei este definitorie pentru esența umană. Pentru a înțelege cât mai bine acest lucru, Sfinții Părinți s-au folosit de o analogie: „Se spune că, într-o zi, o picătură de ploaie se plimba pe deasupra pământului împreună cu surorile ei. Ochii picăturii erau atrași de oamenii de pe pământ care munceau la câmp pe o arșiță îngrozitoare. Atunci, picăturii de ploaie îi veni gândul de a se coborî pe pământ pentru a-i ajuta, pentru a uda pământul, ca acesta să aibă roadă bună. Din păcate, acest gând fusese spulberat de glasul surorilor ei care i-au spus: «Crezi că o singură picătură de ploaie este suficientă pentru a potolii setea oamenilor?». Picătura de ploaie se simți tristă, dar în ajutorul ei sări un nor alb, care îi promise că o va duce jos pe pământ. «Dacă mă voi pierde?», Spusese picătura de ploaie. «Dar dacă vei potoli setea unui copil, nu ai renunța la tine pentru a aduce bucurie?», Întrebă norul”.

Apa posedă așadar calitatea de mesager al divinului, arătându-se prin aceasta capacitatea ei de a își însuși elementele dumnezeiești pe care să le ofere mai apoi omului. În acest context, cele mai proeminente forme de adorare a divinului s-au realizat prin raportarea asupra elementelor conductoare ale apei. Multe religii au acordat o notă pozitivă apei și elementelor care fac posibil transferul energetic dintre sursă și jinduitor. Exemplul cel mai potrivit este reprezentat de Cartea Sfântă a evreilor care asociază apa cu legea divină, dar și de modul în care hindușii utilizează apa râului Gange ca element purificator. Ritualul utilizării apei ca mod de comuniune și ca element conductor al formelor spirituale, înscrie formula chimică H2O, într-o sferă a sacrului.

Valoarea sfințitoare a apei este dovedită în paginile Sfintei Scripturi. Iisus Hristos se folosește în numeroase rânduri de capacitatea purificatoare a apei, iar exemplul în acest sens îl constituie întâlnirea pe care Mântuitorul o are cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacob, căreia îi vorbește despre apa cea vie, adică acel cuvânt vindecător, care odată ajuns în firea omenească, o transformă, îi redă acuratețea. În imensitatea Atotștiinței Sale, Mântuitorul Iisus căuta să folosească acele elemente simple care îi puteau garanta reușita propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu. Așadar, Iisus știa că odată ce își transmite energia cuvântului către ascultător, corpul acestuia care este 75% apă, va reacționa într-un sens pozitiv. Acel cuvânt va mișca fiecare celulă, o va îmbogăți cu elemente divine, sau dogmatic spus, va îndumnezei făptura.

Măreția apei este expresia naturii create. Dacă numim apa o minune a creației, atunci trebuie să afirmăm că Dumnezeu este izvorul ei, iar raportul dintre cele două este o rugăciune permanentă. Capacitatea de absorbție a elementelor sfințitoare determină ca apa să fie sursa de vitalizare a sufletului și a trupului. Împărtășirea cu apa sfințită în care sălășluiește Duhul Sfânt îmbogățește cu daruri alese viața omului, o redă în chip strălucitor, ca prin aceasta să se cunoască modul în care divinul lucrează în uman. Împreuna slujire a formulelor chimice cu elementele spirituale aflate în componența apei sfințite, atestă capacitatea Cerului de a se face toate, ca astfel omul să primească ceea ce îi lipsește, sfințenia.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: