Dor de Emin!

de Mioara ARDIELEANU

Pe-alei,
Când din cer, cad flori de tei,
Luceafăru-mi străbate,
Adâncul, de departe.

Mi-ar împleti cosițele în vânt,
M-ar înflori într-un cuvânt.

Ce gând mai iute ca privirea,
Ar săruta cu focul toată firea?
Ce clipă ar cânta în noapte
Dorul din mângâierea fără de păcate?

Nu mă asculți,
Când mâna ta fierbinte,
Pe sâni îmi stă cuminte
Dar mă alinți,
Șoptindu-mi la ureche,
Ce bine ar fi să fim pereche.

Când din stele îmi i-au zborul,
Tresare inima și codrul,
Mijlocul rubensian de tu-l cuprinzi,
Mă tot aștept încă o dată, să mai prinzi,
Fulgul de nea, sfios ca să îl sorbi
Dintre cuvinte, buze când m-adormi.

Ce e amorul, se întrebă poetul
Într-un poem, sfidând profetul,
Cu amintirea ta-n privire?
Aș vrea din nou acea trăire,
Un semn ca soarele și luna
Să ne rămână-n suflet totdeauna.

Pe colbul prins de iarnă,
Taina lumii se răstoarnă,
De-aș putea s-adorm cu tine
Aș învinge viața, moartea din destine.
Filosof de-aş fi,
Sufletului tău, în veșnicie m-aș jertfi.

Dar nu-s decât o Cătălină
Ce-n unda Dunării, nu-atât de cristalină,
M-aprind cu soarele în zori,
Când mă săruți de-atâtea ori
Cu gândul prea departe,
Spre o făptură poate mai aparte.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: