ADRIAN POP – LUCAS OM – IN MEMORIAM

de Nicolae SCHEIANU

Pop Ioan Adrian
(30 martie 1972 – 31 ianuarie 2021)

ADI – ÎNTRE OAMENI ȘI CĂRȚI, PE PĂMÂNT ȘI ÎN CERURI

Să accept că Adrian Pop nu mai este acum printre noi, că a plecat în galaxii, la Dumnezeu, în lumile de dincolo de lumea asta când, doar cu câteva săptămâni în urmă călătoream împreună spre Dunăre, mi se pare așa de dureros și așa de trist încât mă scutur din când în când, ca dintr-un coșmar, refuzând realitatea. Din nefericire, el se va alătura, iată, înainte de a împlini 49 de ani, părinților săi, pentru totdeauna, la umbra stejarilor din locul de odihnă veșnică aflat nu departe de casa sa părintească din Copalnic Mănăștur. O suferință neiertătoare, de care credeam cu tărie că se va lecui cândva, în timp, l-a înfrânt, din păcate, prea devreme și prea tânăr.

Profesor, mai apoi bibliotecar la Biblioteca Județeană din Baia Mare, jurnalist, realizator de evenimente culturale, Adrian Pop a fost mai întâi un devorator de literatură și de artă și mai apoi un visător, care încerca să-și prindă visele din urmă și să le dea viață în lumina cea mai adevărată a lor și nu în un ultimul rând un poet talentat și subtil. Crescut în cultul marilor valori umane, românești și universale, el a fost un poet și un visător din lumea atât de vastă, de minunată și de înșelătoare a acestor fii spirituali ai lui Cervantes, pe care o stăpânea cu luciditate și mare putere de analiză și de sinteză. Iubea folkul și lumea lui, era îndrăgostit de atmosfera acestei arte care se interferează atât de bine cu poezia și cu felul său de a fi.

A fost străbătut de incertitudini și de neliniști permanente, care l-au consumat sufletește și trupește, dar eu îl știam tare și echilibrându-se relativ ușor. Sigur, sufletul său era, poate, măcinat de multele probleme ale vieții și lumii ăsteia, departe de idealurile la care visa. Adi nu era ușor de trecut cu vederea printre oameni și nu va fi ușor de uitat de cei care l-au cunoscut cu adevărat. Prietenii săi, prietenele sale, consătenii, colegii îi poartă, sunt sigur, o amintire vie frumoasă care va străbate timpul și care-i vor încălzi vămile pe care le va trece în lumea de dincolo. Ne-am cunoscut acum vreun sfert de secol când eram, cu toții, foarte tineri și așa de neștiutori… Auzisem că astfel de lucruri, precum cel la care am fost chemat acum, se întâmplă pe pământ. Dar nu pentru noi. Am fost în multe locuri împreună, am discutat îndelung despre cultură, despre artă, despre viață. Am găsit, iată, niște fotografii dintr-o primăvară năvălitoare cu pomii înfloriți de acum vreun deceniu, unde Adrian surâde fericit lângă mama sa, pe dealurile dinspre Preluci.

Adrian alături de mama sa

Tot undeva, prin preajmă, l-am fotografiat trecând un podeț peste o apă. În fotografie este la jumătatea acelui podeț, la jumătatea apei.

Din nefericire a trecut apa și podețul și își va găsi odihna veșnică în preajma cireșilor înfloriți de pe dealurile copilăriei sale. Posesorul unei culturi vaste, al unui talent scriitoricesc care ar fi dat roade nebănuite în timp și al unui fel de a fi care i-a adus admirația multora dintre cei printre care lucra și trăia, Adrian era un suflet de rebel într-un trup de copil inocent. Lasă în urmă regrete și tristeți greu de stins, de lecuit, pentru fratele său, pentru ai săi, pentru toți care l-au știut și au avut bucuria de a-I fi în preajmă.

În paginile acestei reviste online a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” se află, detaliat, CV-ul său pentru cei care vor să afle amănunte ale vieții și activității sale :

(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2021/02/01/in-memoriam-adrian-pop/#more-46678).

Nicolae Scheianu și Adrian Pop

Pentru mine a fost Adi, prietenul meu cu care mergeam adesea, primăvara devreme pe dealurile Prelucilor să bem sevă de mesteacăn, despre virtuțile căreia știam amândoi că îi făcea pe călugării din Siberia să plutească… Acum el plutește „ușor, deasupra lumii” cum spunea un prieten poet al nostru, mai de demult, și el plecat tânăr spre astrele infinitului….

Prin anii două mii și ceva, pe când realizam pagina de cultură la cotidianul băimărean „Estrada”, i-am luat un interviu în care Adrian se dovedește un scriitor și un om de cultură de mare rafinament.

În orașe străine am văzut
spaima exactă
a însingurării de sine
aș vrea să fiu acasă
presimt
cum va izbucni primăvara în părinți…” spune un poem al său.

Dumnezeu să-ți dea odihna și liniștea veșnică, acolo, în lumile văzduhului, Adi!

 

 ********************

Nicolae Scheianu și ADRIAN POP

Iată interviul luat în anii aceia:

ADRIAN POP – Poet şi publicist, bibliotecar la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare

Adrian Pop
bibliotecar

Nicolae Scheianu: Când vorbeşti despre un poet care lucrează într-o mare bibliotecă, aşa cum este Biblioteca Judeţeană din Baia Mare, gândul se duce spre un tip de intelectual distras şi retras, mereu în competiţie cu autorii pe care-i admiră sau pe care-i detestă din rafturi sau, dimpotrivă, copleşit de mărimea şi de numărul lor şi împăcat cu un loc oarecare într-o istorie literară locală sau naţională de mai mare sau mai mică importanţă; sau poţi imagina un individ înăcrit de praful şi de plictisul anilor trecuţi pe nesimţite şi irosiţi pe fişe şi pe gesturi repetate obsedant, ore şi ore mereu aceleaşi şi cu acelaşi ritm. Cum înfruntă poetul şi omul de carte Adrian Pop provocarea şi mirajul bibliotecii? Ce se aude, ce se vede în rafturi şi dincolo de ele?

Adrian Pop: Dragă domnule Scheianu, înainte de toate, pentru a fi cât mai aproape de adevăr şi a încerca să răspund provocării „în cascadă” pe care ai lansat-o cu generozitate înspre mine, trebuie sa fac o precizare care inversează – puţin – termenii discuţiei noastre: înainte de orice, sunt bibliotecar – de când mă ştiu, cartea a fost pentru mine pe primul plan al trăirilor interioare (am învăţat să citesc pe la 4 ani datorită intuiţiei mamei mele, care m-a lăsat singur cu „Făt Frumos din lacrimă” pe care l-am buchisit singur până la desluşire, sfâşiat de neputinţa identificării literelor din tropotul calului Genarului în urma eroului pozitiv). După această experienţă, „virusul” lecturii s-a impregnat fără putinţă de scăpare în mine, astfel că, preşcolar încă fiind, eram cititor asiduu al bibliotecii din sat, apoi al cărţilor  tuturor cunoscuţilor, iar mai târziu, am început să-mi încropesc o bibliotecă proprie care, spre marea mea uimire, a fost un mare succes… De aici a început „foamea” de carte.

Poezia a venit destul de târziu şi s-a concretizat în poeme epistolare trimise celor la care ţineam, fie că era vorba de afectivitatea adolescentului din ultimii ani de liceu sau de versificări hazlii, parodii conjuncturale ajunse să fie citite înaintea cătării lunetei unor prieteni „pifani” în iarna lui decembrie ’89. Evoluţia către o scriere ce poartă o „amprentă” proprie s-a realizat, însă, abia în perioada studiilor universitare, iar apoi, intrarea în „raiul cărţilor” m-a îndemnat să perseverez în ceea ce a însemnat devenirea mea întru cunoaştere.

Publicistica este un capitol cu care am cochetat deseori şi care mă bucură de câte ori am ocazia să o abordez. Având o pagină zilnică vreme de aproape 5 ani într-un cotidian local, rubrici permanente de week-end, articole în publicaţiile de cultură, am avut nesperatul noroc de a intra în legătură cu mulţi oameni valoroşi de la care am învăţat importanţa cuvântului scris.

După o astfel de precizare, nicidecum exhaustivă, încerc un răspuns între terestru şi imaginar.

Dincolo de aparenţe, cel care stă printre rafturile care-i vorbesc la început doar lui, schimbând replici cu autorii pe care-i admiră, îi protejează sau, dimpotrivă – îi aşteaptă să devină mai puţin snobi, dar niciodată nu-i detestă – nu are orgolii şi nici măcar „ambâţuri” de figurant în istoriile literare.

N. Sch: Adrian Pop este un Pop din Copalnic Mănăştur, din Ţinutul Chioarului la interferenţă cu cel al Lăpuşului, un Pop printre mulţi alţii din Maramureş şi din Ardeal. De ce crezi că aş fi tentat eu, ca om din popor, ca fiu de mamă română, să citesc ce scrii tu?

Pentru care fapte crezi Domnia dumitale că ar trebui să-l socotesc pe poetul Adrian Pop bun de pus la păstrare şi să-i iau de bune ce zice el în poeme şi în articole? Este un poet de bibliotecă mai demn de crezare decât unul care „citeşte” mai mult pe la OJT sau prin alte astfel de locuri de „inspirare”? Nu este şi el, la rândul lui, pândit de stereotipii, de livresc şi de uscăciune?

A. P: Fără supărare, POP de Copalnic Mănăştur, la început de mileniu trei şi veac douăzeci şi unu, poate deveni un brand cultural, paradoxal, având chiar acest „handicap” de onomastică cvasipopulară!…

Cred că poezia este cea mai sensibilă coardă dintre vibraţiile fiinţei umane. O poţi acorda, la fel ca şi chitara, până la o limită. Peste aceasta, cedează…

Iar, pentru a înţelege poezia cred că este nevoie de mult mai mult decât de o cutie de rezonanţă…

De pus la păstrare este spiritul viu al poemelor fiecărui poet, cel care a ajuns la suflete, înainte de a se instala uscăciunea şi plictisul.

Sintagma „poet de bibliotecă” îmi este încă nedefinită, iar pe talger nu se pot pune libertatea de exprimare dusă, de multe ori, până la paroxism şi chiar mai departe cu cea aşa zis livrescă.

Fiindcă nu-s înregimentat şi nu ştiu cum se aplică fără putinţă de tăgadă „patul lui Procust” în această situaţie, rămân dator cu nişte versuri…

N. Sch: Potrivit teoriilor mele animiste, orice om născut între sânii naturii are un mic atu în faţa celui născut printre betoane, fie ele oricât de falnice. Ca şi animalul de pădure, capătă un simţ care, dacă ştie să-l asculte, îl salvează de la alienare şi de la atrofierea simţului cosmic. Ce era cosmic în copilăria ta între râuri? Ce era fabulos la Mănăştur sau la Preluci în veacul trecut?

A. P: Aici m-ai lovit în ce aveam mai de preţ… şi anume „amintirile din copilărie”… cele mai importante, dar precis uit esenţialul: plăcintele cu brânză de vacă făcute de mama în dimineaţa de duminică înainte de biserică, fotbalul cu nasturi, pescuitul la cosaş, ciupercile, murele, zmeura, poiana cu brazi, măsurişul oilor, drăgăşanii, fotbalul pe luncă, plonjatul în apă la Împreunături, măcrişul, bucegii, carpaţi fără filtru, tenis cu piciorul, ping-pong, teii ocrotind piaţa dreptunghiulară cu mirosul lor ameţitor… şi alte acelea…

Căţăratul pe dealul Prelucilor era provocarea maximă, mai cu seamă iarna, nu ştiai niciodată ce te aşteaptă dincolo de culme…. iar coborârea cu lenkerul era nemaipomenită, bolizii din F1 de azi erau melci pe lângă noi…

Niciodată n-am înţeles cenuşiul îndepărtat al cerului de pe culmea Tişeştii (de jos aş fi jurat că-l atingem cu mâinile)… care mereu se depărta de noi…

Fabuloasă era atitudinea oamenilor…

Poate „fabulospiritul” nu-i doar o poveste… Prietenii ştiu de ce!

N. Sch: Cunoşti bine poezia română modernă şi contemporană, eşti un fin degustător de poezie şi de muzică bună. Vreau să spun că ştii ce diferenţă este între un poet bun şi un impostor. Maramureşul are şi el un rol pe scena literaturii române contemporane. Pe unde sunt poeţii şi scriitorii maramureşeni într-un context mai larg? Cum se văd ei din bibliotecă?

A. P: Oamenii de litere maramureşeni şi-au asigurat un loc în posteritate. În spaţiul binecuvântat al bibliotecii septentrionale, care nu mai este doar un loc de păstrare a creaţiilor lor, ci şi unul de răspândire, există oportunitatea aducătoare de speranţe că ei vor ieşi din graniţele impuse multă vreme de neputinţele de tot felul ale unor promotori de cultură.

Vremurile s-au schimbat, evoluţia atrage, antigravitaţional, chiar dacă mai puţin decât altele, şi cultura spre suire.

Fără îndoială, incluşi într-o piramidă a valorilor cel puţin regionale, cei care scriu aici nu vor mai fi priviţi printr-un ochean întors cu un „zoom” mult prea intens pentru ce au ei de dăruit.

Şi pentru că vreau să dau un răspuns ultimei interogaţii spun că, dintre rafturile cu cărţi, ei apar adesea când nici nu te aştepţi. Adolescenţi, tineri căsătoriţi, oameni care au trecut de crepusculul vieţii vin şi solicită scrierile lor. Unii pentru a-şi aminti ce a fost odinioară, rememorând trecutul, alţii încearcă o clipă de pendulare între ieri şi azi , unii gustă poezia. Iar lumea îi redescoperă pe conjudeţenii lor literaţi de fiecare dată surprinşi.

N. Sch: Sartre, Borges, Umberto Eco şi alţi mii de autori care şi-au plasat acţiunile operelor lor în bibliotecă… Biblioteca vrăjeşte dar şi inhibă. A apărut literatura electronică, revista literară electronică şi cartea electronică. A apărută poezia scrisă de calculator, grafica de calculator etc. Un milion de volume încap pe un simplu DVD. Cum va fi? Ce va fi? Biblioteca de papirusuri şi de lut din Alexandria a dispărut prin foc. Va dispărea oare cartea de hârtie şi, odată cu ea, bibliotecile?

A. P: Eu cred că labirintul lecturii va fi mereu cutreierat de un minotaur al incertitudinii.

Până unde, ce limite şi ce rezultate vor atinge progresele tehnice, de la zi la zi mai neaşteptate, rămâne de aflat.

Jorge Luis Borges, cel care a fost directorul Bibliotecii Naţionale din Buenos Aires, un mare poet şi un mare creator de universuri ficţionale, îşi imagina paradisul sub forma unei biblioteci.

Mai târziu, extrapolând această idee, s-a pus problema mântuirii prin carte, aceasta din urmă considerată un soi de chivot universal omniscient şi omnipotent.

Părerea mea este că, în forma actuală, cartea va continua să apară multă vreme de acum înainte, pentru că, în disputa Guttenberg vs. Bill Gates, primul va câştiga fie şi de dragul ideii că nu poţi adormi cu un monitor pe piept (nici măcar cu un laptop)…

Desigur, adepţii ultimei revoluţii tehnologice susţin supremaţia absolută a erei computerului. Dar mie, permite-mi să mă îndoiesc…

Armistiţiu şi completare reciprocă, dar, negreşit, vorba poetului: „la trecutu-ţi falnic/ falnic viitor”. Iar aici echivocul e la el acasă, căci nu se ştie care pe care…

N. Sch: Ştiu că este un curent anticlasificări şi clasamentele apărute după acea nefericită încercare de a stabili pe „cel mai mare român”, cel mai mare scriitor etc. Pe de altă parte, fără ierarhii şi ierarhizări literatura şi competiţia literară par nonsensuri.

Pentru mine, Ixulescu nu va însemna niciodată nimic din ceea ce înseamnă Blaga sau Eminescu, Ion Mureşan sau Emil Brumaru. Care sunt, după părerea ta, cei fără de care nu se poate? Este drept să-i aşezi pe oricare dintre contemporani, fie el Cărtărescu sau Nicolae Breban printre Arghezi, Bacovia, Sadoveanu sau Ion Barbu?

A. P: Oricât ar fi de tentantă această provocare, similară cu întrebarea „ce cărţi aţi alege să luaţi pe o insulă pustie?”, ierarhiile de orice fel, dar mai ales cele literare, au un mare păcat… provoacă invidii mult prea intense făcând orgoliile să iasă la iveală.

Nu mi-ai dat niciun indiciu însă, pentru o eventuală enumerare a valorilor literare româneşti, astfel că răspunsul meu se mută în zona teoreticului. Aş putea lua o istorie a literaturii române şi să scriu aici toate numele care beneficiază de peste 10 pagini. Le-ar da asta măsura valorii lor? Şi, iarăşi, mie, în calitate de bibliotecar, mi-e tare greu să renunţ la o carte în favoarea alteia.

În replică, în calitate de cititor de literatură şi mai ales de poezie românească, nu mă voi sfii să alătur orice scriitor contemporan de valoare printre consacraţi. Într-un eseu intitulat „Cărţile au suflet”, actualul preşedinte al Uniunii Scriitorilor vorbea despre cărţi ca despre nişte lucruri însufleţite, cu valenţe magice:

Cărţile se pot împărţi în două mari categorii: cărți bine scrise şi cărți prost scrise. Cărţile bine scrise ne stârnesc entuziasmul, ne rotunjesc, ne împlinesc, sau… poate sunt doar cuvinte mari, ne plac şi atât. După o vreme, deşi sunt bine scrise, ne amintim de ele rar, până când alunecă cu totul din memorie, cel mult într-un raft de bibliotecă. Cărţile prost scrise ne lasă reci, uneori n-avem răbdarea să le citim până la capăt, dăm cu ele de pământ şi trecem mai departe.

Dar mai e o categorie: cărţile care ne-au salvat viaţa, cărţile care pot muri doar odată cu noi. Sunt cele pe care de obicei le descoperi din întâmplare sau în joacă. Le citeşti şi te cutremuri. Te recunoşti, şi te uiţi speriat în jur să vezi daca nu cumva te mai recunoaşte cineva. Sunt cărţile despre care nu vrei să vorbești şi le comentezi cu străinii, dar din care îţi tot vine să decupezi vorbe şi să te trezeşti vorbind în citate. Cărţile care te salvează de tine însuţi şi de toţi cei care ar putea să-ţi intre cu barda în suflet. Sunt cărţile despre care doar tu ştii cum şi de ce au făcut-o, poate nu sunt cărţi mari, dar sunt cărţile care ţie ţi-au salvat viaţa.

Poate de asta nu vreau să vorbesc despre scriitori şi ierarhii literare…, ci doar despre cărţi…

N. Sch: Văd că multora le este ruşine că sunt români, asta şi datorită penibilului din viaţa politică internă. Este oare o ruşine a fi român? Înseamnă asta mai mult decât a fi ceh, sau albanez? Ce înseamnă să fii român, acum când toţi se bat cu cărămida în piept că deţin adevărul şi ştiu cum să-i fericească pe români? Tu ce fel de român sau ungur eşti?

A. P. Cred că pentru fiecare dintre noi, a fi român înseamnă altceva. Pentru unii, a fi român este echivalentul buricului târgului, pentru alţii, e capătul pământului. Unii sunt fericiţi, alţii suferă că s-au născut aici.

Noi, ca naţie, nu prea am ştiut ce vrem. Bulversaţi, indecişi, am bătut mereu moneda pe ambele feţe. Influenţabili, am primit cu braţele deschise orice variantă plauzibilă şi nu ne-am chinuit prea mult în descifrarea ei. După ce lucrurile au luat o altă turnură am strâmbat din nas şi am început să hulim. Avem o verticalitate flexibilă.

Fiinţa umană nu-şi poate alege locul în care se naşte, limba în care se exprimă, cultura căreia îi aparţine; omul este, însă, într-un sens, liber pentru că nu poate fi decât o „închidere ce se deschide”, aşa cum îi plăcea lui Noica să spună.

Pentru mine, a fi român astăzi aici, în spaţiul mioritic, e echivalent cu ce afirma Cioran în Schimbarea la faţă a României în perioada interbelică: „Fiecare român e un Adam obligat să o ia mereu de la capăt şi să nu ajungă nicăieri. Jucăm, de secole, într-o piesă absurdă, rolul meşterului Manole, zidindu-ne într-o construcţie care se surpă”. Dar, mereu există o speranţă…

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: