STATUIA ÎNSUFLEȚITĂ

de Daniela VÎLCEANU

Mi-e frig, mi-a amorțit o mână, ieri mă tăia o durere peste mijloc
Sunt statuia condamnată să te aștept în același loc
De-un timp port haine de omăt, peste ochi un văl de ceață
Piatra din care-s construită lasă impresia că-s lipsită de viață.
În palma mea timpul își depune anotimpurile
Am legat prietenii cu liliecii să-mi pot înfrunta temerile
Trăiesc în aceeași rutină nesfârșită
Așteptându-te, număr pași străini pe-aleea pietruită.
Uneori, apari de nicăieri, în loc de inimă ai un gol în piept
Pari ireal, secat de gânduri, chiar absent
Iubindu-te tainic în păcat mă îmbrac,
Mă sfarm, mă macin, de principii mă dezbrac,
Nu simți, dar cu răceala ochilor de piatră te sorb,
Mă curăț cu ploi și prind putere de orice vină să te absolv…
Ultima noutate, creanga teiului vecin a născut câțiva muguri
O rază de soare i-alintă, mă-ncearcă o mie gânduri
Am bătut palma cu divinitatea, chiar mi-a promis primăvară
Par fără suflet, dar speranța că vei trece pe-alee mă-nfioară.

Mă vor îmbrăca din nou copacii cu frunzele
Îmi va cânta șoptind la ureche vântul, mă întrețin cu muzele
Mă voi dezbrăca de alb, o inimă îmi va reînvia în piept
De-ai să revii am să mă hrănesc din prezența ta fără regret.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: