Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XXI (2021), nr. 440 (16 – 28 Februarie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriași!

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la numărul 440 al „Scrisorii pastorale”. E mult, e puțin, nu știm. Dumneavoastră sunteți în măsură să apreciați. Am socotit-o în permanență o posibilitate de a fi în legătură cu Dumneavoastră, enoriașii sau cititorii noștri. Dacă v-a fost de folos, iarăși sunteți cei în măsură să apreciați. Timp de 20 de ani am trecut împreună și prin momente bune și prin vremuri mai grele. Pe filele „Scrisorii pastorale” s-au înregistrat nu numai gânduri, sfaturi pastorale, informații legate de viața parohială, ci și multe aspecte care au interesat oameni din afara parohiei. Ne-am asumat de multe ori riscul de a lua atitudine față de unele anomalii din viața politico-socială din țară și din străinătate. De fapt, am tradus astfel gândurile și simțămintele Dumneavoastră, ale acelei Românii Tainice, care a știut să sufere, să rabde, să se bucure, să spere, indiferent de ceea ce s-a spus în presa și de la tribunele oficiale. Nimeni nu este mai în măsură să cunoască mai bine gândurile și trăirile României Tanice decât preotul care trăiește în mijlocul oamenilor, în mijlocul Dumneavoastră. Lucrul acesta a determinat mai multe reviste din țară și din străinătate să preia parțial sau în întregime conținutul publicației noastre. În felul acesta numele parohiei noastre s-a făcut cunoscut până în Australia, ceea ce a constituit întotdeauna un imbold pentru noi de a nu abandona această lucrare. Regretăm că puține parohii au preluat exemplul parohiei noastre de a scoate  o publicație cât de modestă. Asistăm de la un an la altul la topirea demografică a satelor noastre, la dispariția lor, și prin aceasta la dispariția unor elemente de cultură și civilizație populară inestimabilă. Astfel de „publicații” ar putea consemna multe elemente de acest gen, salvându-le de la uitare; ar putea deveni prin vreme adevărate „cronici” de epocă, menite să reînvie oameni și fapte. 

Sperăm că „Scrisoarea pastorală” v-a fost de folos  și pentru zidirea Dumneavoastră sufletească.

Facem precizarea și cu acest prilej, că cele 440 de numere ale „Scrisorii pastorale” nu s-au pierdut, ci ele au fost salvate în cele unsprezece volume care poartă titlul generic, sugestiv, Scrisoare pastorală.

Sperăm că ne va ajuta Dumnezeu să ducem mai departe această lucrare pastoral-misionară încă mulți ani de aici înainte, spre folosul Dumneavoastră, enoriașii și cititorii „Scrisorii pastorale”, spre slujirea Sfintei Biserici și slava lui Dumnezeu.

*

Întoarcerea la Normalitate. Am trecut unii printr-o perioadă grea, alții printr-una foarte grea. Nu a fost familie și persoană, care să poată să spună că nu a avut nimic de suferit, nimic de pierdut din această vreme. Chiar dacă nu am avut morți printre cei apropiați, chiar dacă n-am fost noi înșine afectați de pandemie, chiar dacă afacerile noastre nu au fost afectate, am pierdut, totuși, ceva foarte important: un an din viață. Lumea n-a mai fost ca până la începutul anului trecut: s-au închis biserici, școli, teatre, biblioteci, restaurante, magazine, fabrici, locuri publice; s-au interzis nunțile, botezurile, s-au restricționat înmormântările, zborurile cu avionul, circulația cu mijloacele de transport în comun, lumea a fost obligată să stea în casă luni de-a rândul. S-a reorganizat activitatea în spitale. Au fost lăsați de-o parte bolnavi de alte boli și au fost trecuți pe primul plan cei bolnavi de Covid. Am urmărit cu-nfrigurare anunțurile zilnice privind numărul de infectați, de carantinați, de spitalizați, de morți și de vindecați. Ni s-a strâns inima de groază, când am văzut cadrele medicale îmbrăcate asemenea unor cosmonauți, transportând cu izoleta sau îngrijind în spitale victimele acestui „terorist” nevăzut. Am asistat neputincioși la înmormântarea unor decedați introduși în saci de plastic și în sicrie sigilate, care treceau în goana și sunetul disperat al mașinilor, sub controlul strict al poliției. Am văzut preoții slujind singuri în biserici, chiar și în noaptea Sfintelor Paști. Am văzut oameni ieșindu-și din minți și săvârșind crime oribile, pe care oamenii normali nu le-ar fi săvârșit.

Observând starea aceasta de lucruri, m-am dus cu gândul la pilda Fiului Risipitor. Nu cumva lumea noastră a fost asemenea acestuia? Nu cumva și-a cerut de la Creator „zestrea ce i se cuvine” și-a cheltuit-o apoi „în dezmăț, cu desfrânatele”, departe de Casa părintească? Dumnezeu ne-a dat cu generozitate viață, sănătate, hrană, apă, aer, căldură, bogății materiale și spirituale, minte înțeleaptă, voință puternică, sentimente nobile, rânduieli sănătoase de conviețuire. Am avut noi grijă de ele? Mi-e teamă că nu! Am pângărit fără frică de Dumnezeu cele mai elementare norme de conduită morală, am ridicat perversiunile și patimile cele mai josnice la nivel de norme legiferate, am închis cu pumnul gura celor ce au protestat. Ne-am pervertit gândurile și simțurile, am pângărit sufletele copiilor, dându-le „educație sexuală” încă din anii de grădiniță! Desfrânata apocaliptică umbla pe străzi și-și bătea joc de familie, de suflete, de tot ce e mai sfânt. Am dărâmat mii de biserici și am construit în loc moschei, birturi, localuri pentru jocuri de noroc și de prostituție. Ura a înlocuit dragostea și frățietatea dintre noi. L-am înjurat și L-am batjocorit pe Tatăl Ceresc cum nu se putea mai urât. Sărbătorile și posturile au ajuns prilejuri de dezmăț, de târguri și „festivaluri culinare”. Am intoxicat pământul, apa și aerul, mâncarea și băutura cu tot felul de otrăvuri și chimicale. Am distrus pădurile, am golit sânurile pământului de bogățiile minerale. Ne-am lăsat robiți pe-ncetul de zeii vremii noastre: Puterea, Averea și Plăcerea, iar de Dumnezeu am uitat. Am ajuns slujitori ai porcilor!

Pandemia aceasta, care a secerat peste două milioane de oameni de pe tot globul și alte sute de milioane i-a băgat în spitale, izolare sau carantină nu a fost întâmplătoare. Ceva din adâncul sufletului meu îmi spune că a fost palma pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru știutele și neștiutele noastre păcate. Dumnezeu nu se lasă batjocorit!

După un an de luptă cu boala, după un an în care medicii și întreg personalul medical din lumea întreagă au făcut acte de eroism și de mucenicie, după un an în care am început să descoperim medicamente și metode de tratare a bolii, să descoperim  vaccinuri promițătoare, începe relaxarea, revenirea la Normalitate. Fiul Risipitor din Biblie a avut înțelepciunea să se judece pe sine; a avut puterea să se lupte cu patimile ce-l robiseră, cu porcii pe care-i slujea și să se întoarcă acasă la Tatăl său. Găsește și lumea luciditatea aceasta? Găsește puterea aceasta de a reveni la Dumnezeu, de a reveni la Normalitate? Ar fi păcat dacă ar rata ocazia. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. E momentul să-L regăsim pe Dumnezeu ca pe un părinte care ne așteaptă cu dragoste, cu dor să revenim la El, să ne ierte, să ne primească întru iubirea Sa.

*

Cuvinte duhovnicești. Din scrierile Sfântului Inochentie al Odessei spicuim câteva cuvinte de folos duhovnicesc, puse sub titlul Primăvara pocăinței. Iată-le:

În însăși pricina care dă naștere primăverii firești, este cuprinsă o mare învățătură ce ne stă tuturor înainte. Văzând că primăvara își are obârșia din înmulțirea și adăugirea pe pământ a luminii și a căldurii soarelui, ușor ne putem închipui că în acest timp al primăverii soarele se apropie de pământ. De fapt, însă, el este mai departe de pământ decât în timpul iernii. Cum se face dar, că acum lumina și căldura sporesc pe pământ? Iată cum: primăvara pământul ia față de soare o poziție nouă și cu totul deosebită de aceea pe care o avea la vreme de iarnă. În timpul iernii el se află într-o poziție oblică, piezișă față de soare, din care pricină razele soarelui, cu toată apropierea acestuia față de pământ, alunecă oarecum și nu pot produce căldură. Primăvara, pământul se întoarce cu fața locului în care noi ne aflăm drept spre soare, iar din această pricină razele lui, cu toată depărtarea sa cea mare, căzând drept pe pământ se frâng și produc căldură. Iată de unde își are obârșia primăvara. Așadar, ea ia naștere dintru poziția dreaptă, pe care o are pământul față de soare.

Oare, nu tot așa ia naștere și primăvara duhovnicească? Oare, nu tot aceleași pricini lucrează și aici? Sufletul păcătos este învârtoșat, nesimțitor și lipsit de viață, cum e și pământul în timpul iernii. De ce? Oare, pentru că Soarele cel veșnic este departe? Nu, căci Domnul cu îndurarea Sa este mai aproape de păcătos, decât de cel drept. Aceasta ne-o spune Însuși Mântuitorul, când zice: «n-am venit să chem pe cei drepți la pocăință, ci pe cei păcătoși» (Marcu, II, 17). Tot despre aceasta ne încredințează și marele Apostol Pavel: «unde s-a înmulțit păcatul» – zice el – «acolo a prisosit harul» (Rom., V, 20). Atunci, oare, ce împiedică razele Soarelui celui veșnic și nu le lasă să învioreze nenorocitul suflet al păcătosului și să răsară în el primăvara cea duhovnicească? Același lucru care împiedică și razele soarelui firesc de a produce pe pământ primăvara în timpul iernii: adică poziția oblică, piezișă, în care păcătosul se află față de Dumnezeu – Soarele cel veșnic. Pământul niciodată nu se întoarce cu totul de la soare, ci întotdeauna, și prin urmare chiar și iarna, are una din fețele sale întoarse spre soare. Din această pricină pe pământ chiar și iarna este ziua, deși nu tocmai lungă. În sufletul păcătosului însă, din nenorocire, se pot petrece lucruri mult mai rele și mai urâte. Supunându-se cu totul păcatului, iubind întunericul mai mult decât lumina, el se întoarce cu totul de la Răsăritul cel luminos către întunecosul apus, se întoarce cu desăvârșire de la fața lui Dumnezeu. Din această pricină bietul suflet al păcătosului este cuprins cu totul de noaptea întunecoasă și de negura cea deasă a păcatului, așa că chiar de-ar și mai rămânea într-însul oarecare lumină, apoi aceasta este asemenea acelor străluciri ale aurorei boreale, care, deși izbesc privirile prin strălucirea lor, totuși nu dau nici măcar o fărâmă de căldură de viață. Dintru o astfel de lipsă și sărăcie de lumină și căldură dumnezeiască, ce viață duhovnicească putem aștepta? De aceea în sufletul păcătosului – precum și în natură, iarna – totul este gol și acoperit cu zăpadă și gheață; iar acest fapt câteodată e atât de bătător la ochi, încât chiar cei lumești, privind unul la celălalt, zic: «Acesta e un om rece! Acesta e piatră, nu om!».

Dar sufletul păcătosului, orișicât ar fi el de acoperit cu omăt și gheață, totuși într-însul întotdeauna se află putința de a se întoarce către Soarele cel veșnic și când se întoarce cu toată inima și stă în poziție dreaptă, față în față cu El, atunci totul în el capătă o nouă înfățișare și începe primăvara cea duhovnicească. În ce chip? Sosirea primăverii în natura ce ne înconjoară se cunoaște mai cu seamă prin înmulțirea luminii și a căldurii. Tot astfel se petrece și cu primăvara cea duhovniceasca. Cea dintâi urmare a întoarcerii sufletului păcătos către Domnul este că el începe a fi luminat de lumina feței lui Dumnezeu”.

*

Firmilian Marin
(18 feb. 1901-29 oct. 1972)

In memoriam: Mitropolitul Firmilian (II). Regretatul Părinte Arhim. Caliopie Georgescu, fostul exarh al mănăstirilor din Oltenia, mi-a relatat o întâmplare din viața Mitropolitului Firmilian, care m-a cutremurat. Am înțeles însă câte ceva din noblețea sufletească a ierarhului și din tactul pastoral pe care-l avea. Era perioada stalinistă. Mulți preoți erau condamnați la ani grei de închisoare, alții erau dislocați și mutați în alte județe, alții obligați să se pensioneze. Mulți erau caterisiți, suspendați, transferați disciplinar pentru învinuiri mai mult sau mai puțin imaginare. În revista „Mitropolia Olteniei” din perioada 1948-1964, număr de număr, se întâlnesc liste lungi cu numele preoților care au primit astfel de sancțiuni.

În acea perioadă, Mitropolitul Firmilian a sfințit o biserică dintr-un sat oarecare. La întoarcere, s-a ars bobina de inducție la mașina ierarhului. DomʼPetrică, șoferul, era un bun meseriaș într-ale mecanicii, dar în situația dată nu avea altă soluție decât înlocuirea piesei arse. Nu avea la el altă bobină de rezervă. Singura soluție era să se ducă în Craiova să cumpere. Era la mai bine de cincizeci de kilometri de Craiova. Era seara. Mitropolitul, aflând numele preotului din satul respectiv, a ales să meargă la el și să-i ceară găzduire peste noapte. Șoferul trebuia să găsească vreo mașină de ocazie și să plece la Craiova, urmând să se întoarcă dimineața. Vlădica Firmilian auzise de acel preot de mulți ani. Știa că încă din vremea studenției preotul scotea o revistă, colabora la alte publicații, ba chiar era autorul câtorva cărți. Mulți îi întrevedeau o carieră universitară. A avut o căsătorie nefericită, cu o femeie bogată, rasă de zgripțuroaică. Dinuț era sărac, așa că a devenit coarda a doua în familie încă de la început. După război preotul a fost condamnat la ani grei de închisoare pentru multe din articolele sale. Cu vreun an sau doi mai înainte se eliberase și vlădica Firmilian îi dăduse  aprobarea să revină la parohia lui. În seara respectivă ierarhul chiar dorea să-l cunoască mai din aproape, să mai stea de vorbă cu el până târziu în noapte. Zis și făcut.

I-a bătut curând la poartă. Părintele Dinuț a ieşit, fâstâcindu-se de o vizită atât de neaşteptată. L-a poftit pe mitropolit înăuntru. Arăta destul de jalnic. Reverenda şi-o peticise singur, cum putuse şi el, dar era slinoasă. Preoteasa Măriţa nu s-a clintit din tindă, cât a schimbat părintele Dinuț câteva vorbe la poartă. Se lungise şi se umflase de se făcuse un zdrahon de muieroi cât toate zilele. Atunci se aşezase în prispa casei, pusese mâinile în şolduri și-şi băscrăcărase picioarele, pufnind şi spumegând ca o iapă bobotită. Când a văzut că cel de la poartă se-ndreaptă spre casă, a-ntors brusc spatele, a intrat într-o odaie şi-a izbit uşa de-au căzut bulgări de tencuială.

Oaspetele, om trecut prin multe, a înţeles despre ce-i vorba şi a privit cu grijă.

„- Părinte Dinuţ, a zis mitropolitul când a ajuns în tindă, am trecut pe la casa sfinţiei-tale, ca să vedem cum îţi merge activitatea pastorală şi s-o întrebăm pe doamna preoteasă de sănătate!”.

Din odaia în care se zăvorâse Măriţa s-a auzit un tuşit gros, ameninţător.

„- Bine-aţi venit, bine-aţi venit, înaltpreasfinţite, poftiţi înăuntru şi să ne iertaţi, că pe la noi e cam dezordine!” a îndemnat Dinuț, încercând să mai aşeze ba una, ba alta la locul ei.

„- Lasă, părinte Dinuţ, nu te mai osteni acum! A avut şi doamna preoteasă destule treburi astăzi şi a lăsat măturatul mai către seară!” zise mitropolitul ironic.

Din camera de-alături se auzi iarăşi un tuşit scurt şi-un tropăit apăsat, semne sigure că Măriţa era pe recepţie.

S-a aşezat binişor pe pat musafirul, iar părintele Dinuț s-a străduit să facă puţină ordine pe masă. A șters firimiturile de pâine cu dreapta, le-a adunat în căuşul mâinii stângi, apoi a luat strachina cu murături, a pus-o peste cea cu fasole şi le-a luat cu uşurinţă. Avea degete lungi şi subţiri parcă anume croite pentru vioară, pian sau condei. Cu adunăturile în braţe a vrut să iasă, dar s-a întors de la uşă şi, cu glas ospitalier, a întrebat:

„- Înaltpreasfinţite, pregătim ceva de mâncare?”

„- Ne supunem dorinţei sfinţiei-tale, părinte Dinuţ. Îţi sunt doar musafir!” – a zis mitropolitul apăsat, semnificativ. Dinuț şi-a luat inima-n dinţi:

„- Înaltpreasfinţite, dacă mai întârziaţi puţin, tăiem repede un purcel şi-l băgăm la tavă să se rumenească!”

Din odaia de-alături Măriţa s-a auzit tropotind nervos. Mitropolitul s-a prefăcut că n-aude şi, înseninându-se puţin la faţă, a mai zis:

„- Cred că mai putem aştepta! Fie cum voieşti sfinţia-ta!”.

Dinuț a ieşit. S-a auzit şi atunci uşa camerei de-alături scârţâind. Casa avea două odăi şi tindă, iar în spate bucătăria. Dinuț uitase uşa întredeschisă, aşa că se putea auzi orice zgomot din tindă.

Un glas gros şi dogit de muieroi înciudat s-a auzit de afară:

„- Mă, fire-al dracului de tăntălău, cu capul tău al sec, ţi se sculă acum să tai purcelul, mă? La Crăciun ce-ai să mai tai, mă?”.

„- Măriţo, Măriţo, vorbeşte-încet că ne-aude şi ne facem de râs! Lasă tu, că mai cumpărăm altul, să fim noi sănătoşi!” încercă Dinu să dreagă lucrurile.

„- Mă, fire-al dracului de mototol, îţi dau un şut de te spoiesc în tavan, eu nu sunt în stare să-mi iau o fustă ca lumea şi tu vrei să iei alt porc? Numai dacă mor eu îţi faci tu de cap, sărăntocul dracului!”

„- Măriţo, Măriţo, ce-i spun mitropolitului? Tu mă-nţelegi?” se fâstâci Dinuț.

„- Du-te-n mă-ta, ce mă priveşte pe mine ce-i spui ăstuia! Dar să ştii de la mine, că purcelul nu-l tai!” a mai zis Măriţa şi-a intrat în odaia ei, trântind uşa înfuriată.

Dinuț s-a întors ameţit la musafir şi, frecându-şi mâinile, împleticindu-şi picioarele, căutându-şi vorbele, roşu ca cicicu, a zis:

„- Înaltpreasfinţite, ştiţi, până tăiem purcelul, până-l pârlim, până-l facem friptură, trece miezul nopţii! Ce ziceţi, n-ar fi mai bine să tăiem un cocoş şi să-l pregătim aşa cu nişte mujdei de usturoi?”

„- Ba da, părinte Dinuţ, e foarte bine aşa!” a izbucnit mitropolitul, abia stăpânindu-şi râsul.

Din odaia de alături s-a auzit iarăşi un tuşit sec, forţat şi ameninţător. Dinuț a plecat, convins că iese basma curată din această încurcătură. Când a păşit în tindă, numai ce s-a deschis şi uşa cealaltă şi Măriţa a ieşit cu-o falcă-n cer şi cu alta-n pământ:

„- Mă, ţâşti-bâştiul dracului, ai venit la mine cu izmenele pe boată şi-acu vrei să tai cocoşul, ca să-l mănânci cu hăla? Unde te pomeneşti tu aicea, mă? Mă-ntrebaşi tu pe mine, mă, când îţi cloci dovletele pomina aia? Nu mă scoate din pepeni, mă, că-ţi crap dibla, fire-al dracului cu mă-ta şi cu tată-tău de nătăfleaţă ce eşti!” mai zise Măriţa, fierbând şi ţopăind pe lângă Dinuț ca un cocoş la harţag.

„- Măriţo, Măriţo, nu mă face de râs, că aude lumea. Veni mitropolitul şi doar e casă de preot şi la mine, tu nu-nţelegi?” zise Dinu iute, tremurând şi bâlbâindu-se.

„- Mă, fire-afurisit de aschimodie cu floşmorocul de pe tine, tu nici până acum nu ţi-ai băgat în cap că aici e casa mea şi eu fac ce vreau în ea? Du-te la mă-ta şi la ta-tău să te procopsească, nu aştepta să fac eu pomană cu tine!”

Dinu a intrat în casă fâstâcindu-se rău. Fusese umilit până-n străfundul fiinţei sale. Ochii îi înotau în lacrimi. Tremura din toate încheieturile şi nu se putea stăpâni. Vocea i se bâlbâia tot mai rău, iar cuvintele refuzau să iasă la apel. Mitropolitul privea-n pământ cu o adâncă mâhnire. Văzuse şi auzise multe, dar ceva asemănător nu-i ieşise-n cale. Era un om trecut, cu-n suflet blând şi iertător şi pe obrajii lui s-au prelins două picături de rouă.

„- Înaltpreasfinţite, ştiţi, mi-e teamă că n-o să putem prinde cocoşul! a îngăimat Dinu. Apoi până-l perpelim, până-l pregătim, timpul trece şi înaltpreasfinţia voastră vă grăbiţi! N-ar fi bine să punem nişte pâine cu brânză şi ceapă? Cred că s-ar găsi şi nişte ţuică bună…!”.

Vlădica a ridicat capul. Privirile i s-au întâlnit cu ale lui Dinuț. În câteva clipe i-a citit ca-ntr-o carte întreaga viaţă şi iarăşi i s-au prelins două bobiţe de lacrimi pe obraji. Dinuț şi-a plecat privirile. A înţeles că ierarhul ştia de acum totul, că nu mai avea nevoie de cuvinte, de aparenţe. Simţea nevoia, mai mult ca oricând, să plângă în hohote, să urle de durere. Cineva-l înţelesese cu adevărat, îi văzuse calvarul de-o viaţă şi, fără îndoială, putuse să-l ierte.

„- Părinte Dinuţ, să fie un ceas de când am plecat din Urdari. Acolo am mâncat ceva după slujbă, nu sunt aşa flămând. Cred că ar fi bine să lăsăm bucatele pentru altădată. Poate vrei să te aşezi şi sfinţia-ta aici, alături, să mai stăm de vorbă, că ne-ntâlnim atât de rar. Mi-ar fi făcut plăcere să fi venit mai des pe la mitropolie să mai discutăm. Am auzit de dumneata că ai fost un elev strălucit la seminar, student de frunte la facultate, că scriai la gazete, că aveai planuri mari de viitor. Apoi nu s-a mai auzit nimic de dumneata. De cinci ani am venit la eparhia aceasta, dar în rapoartele conferinţelor nu te-am prea văzut c-ai fi luat cuvântul. Nici pe la revista noastră n-ai mai trimis nimic. Ce s-a întâmplat cu sfinţia-ta?

Mitropolitul avea vorbă liniştită, caldă, părintească. Dinu începuse să prindă curaj. Îşi dădea seama că mitropolitul ştie bine tot ce are el a-i spune, aşa că nu dădu drumul la vorbă. Îi venea un nod în gât şi-l îneca. Simţea tot mai mult nevoia să plângă şi să tacă.

„- Am încercat să plutesc, înaltpreasfinţite!” bâigui el.

„- Părinte Dinuţ, zise mitropolitul după un moment de tăcere, când corabia e şubredă şi marea nebună, ce face corăbierul? Mână înainte?” îl întrebă vlădica iscoditor, cu tâlc.

„- Nu merge nici înainte, nici înapoi, fiindcă nu poate! Dacă e înţelept, încearcă să se menţină la suprafaţă!” zise Dinuț mai cu curaj, dezmorţindu-şi mintea şi graiul.

„- Dar, dacă a ştiut că vasul îi este şubred, de ce s-a avântat în aşa vâltori, părinte Dinuţ? De ce n-a căutat ape mai liniştite, mai potrivite?” întrebă ierarhul cu multă seriozitate.

„- …Cred că din trei motive, înaltpreasfinţite!”.

Dinu îşi restabilise calmul şi începea să scoată de prin rafturi prăfuite mărfuri scumpe de-altădată.

„- Care crezi că sunt acelea, părinte Dinuţ?”.

„- Apoi, în primul rând n-a ştiut cât de rezistentă îi este corabia. A văzut-o poleită pe dinafară şi-a crezut că va rezista în larg şi-n furtună; în al doilea rând, n-a ştiut că va avea timp nefavorabil. Toate mările sunt la fel şi pe fiecare se pot întâmpla furtuni, care mai de care mai puternice. Depinde de norocul fiecăruia! În al treilea rând, aşa a primit ordin de la amiralitate. Dacă nu se supunea, nu mai era corăbier!” zise Dinuț ca pentru sine.

„- Părinte Dinuţ, aminteşte-ţi de furtuna de pe mare din Scriptură. Nu uita, că atunci când încercarea e prea mare şi dracul prea bătrân, vine şi Dumnezeu într-ajutor!” zise mitropolitul sfătos.

„- De patruzeci de ani tot strig, ziua şi noaptea: „Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?” dar mă afund, mă afund mereu!”.

Dinuț vorbea cu o sinceritate dezolantă, ca la o mărturisire pe patul morţii.

„- Te înalţi, părinte Dinuţ! Mulţumeşte lui Dumnezeu, că ţi-a dat suferinţa ca baie de curăţire şi sfinţenie! Dumneata eşti un sfânt răstignit pe crucea vieţii!” grăi ierarhul cu înflăcărare.

„- Sunt un nemernic şi-un păcătos, părinte!” zise Dinuț, plecându-şi capul.

„- Eşti un sfânt, părinte! Să nu laşi loc îndoielii şi deznădejdii!” a mai zis vlădica, ridicându-se.

Părintele Caliopie mi-a precizat că, atunci când i-a relatat această întâmplare, ierarhul plâgea. (Va continua)

*

Păstorul. Răsfoind prin „galbenele file”, am găsit o poezie cu acest titlu, pe care am compus-o în anul 1983.

Vremea trece, vremea vine,
Și-a făcut un drum prin mine…
Tot pe drumuri și poteci,
Și prin lume-ncet mă treci.
Când ești apă, când ești vânt,
Eu când sunt, când nu mai sunt!
Plai de dor rămas departe,
Cufundat în vis de moarte,
Când mi-i doina mai fierbinte,
Iar mi te așterni în minte.

Când mi-e sufletul amar,
Viersul plânge lin și rar.
Bate vântul printre brazi,
Ce mi-e ieri și ce mi-e azi!
Vremea face și desface,
Zile fierbe în răstoace.
Stoarce una câte una,
Trece clipa, trece luna,
Îmi ia vlaga din trupșor,
Și m-adoarme ușor-ușor.

Oaie blândă și cuminte,
De mi-o fi de-aci-nainte
Vremea capăt de hotar,
Mergi la maica, spune-i dar,
Că mi-e nunta-mpărătească,
Sarindare să gătească.
Soarele mi-i nunul mare,
Să-mi frământe turtișoare;
Luna-i nașa cea dintâi,
Să-mi țese de căpătâi;
Munții preoți rugători,
Trei zile să-mi cânte Zori.

Brazii fremătând oleacă,
Au venit să mă petreacă;
Păsări lăutari de frunte,
Tinerețea să mi-o cânte.
Zi-i că-i minune de noră,
De-a căzut și-o stea în horă.
Zi-i ce-i vrea, mioara mea,
De-nșelat tot n-oi putea!
Știe maica taina lumii,
Chipul vieții și al humii!

*

Ajutoare și donații. În această perioadă parohia noastră a primit câteva ajutoare și donații, astfel: Domnul Dr. Luca Dorin din București: 1.000 lei; Doamna Albulescu Maria din Tr. Severin, fiică a satului Malovăț: 600 lei; Doamna Elisabeta Leferenz din Nürenberg (Germania): 240 lei; Doamna Michescu Elena din București, fiică a satului Malovăț, Domnul Franț Titu din Tr. Severin, fiu al satului Malovăț: câte 200 lei; Domnul Arh. Horia-Mihai Nicolescu din București: 170 lei; Domnul Coman Dorin din Tr. Severin, fiu al satului Malovăț: 150 lei; Doamna Pârvuceanu Eugenia din Gârla Mare (MH): 140 lei; Domnul Negrea Petru din Timișoara: 55 lei; Doamna Filip Cornelia din Tr. Severin și Doamna Coroiu Petruța din Brașov: câte 50 lei;

Domnul Coman Marian din Malovăț a mai adăugat 100 lei pentru contribuția de cult, totalizând până acum 150 lei; Domul Pera Dumitru din Malovăț, Domnul Pereanu Viorel din Malovăț, Domnul Avoc. Ene-Mihăescu Doru din Bârda și Doamna Luca Gheorghița din Bârda au achitat câte 100 lei pentru contribuția de cult.

Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

În luna Februarie am donat pâine credincioșilor participanți la slujbe, astfel: 2 Febr. (Bârda): 65 pâini; 7 Febr. (Bârda): 125 pâini; 14 Febr. (Malovăț): 129 pâini; 21 Febr. (Bârda): 119 pâini; 28 Febr. (Malovăț): 130 pâini. Așadar, în luna februarie au fost donate 568 pâini.

Totodată, s-a vândut la prețul de achiziție de 0,70 lei/buc. pâine, astfel: 2 Febr. (Bârda): 135 pâini; 7 Febr. (Bârda): 425 pâini; 14 Febr. (Malovăț): 71 pâini; 21 Febr. (Bârda): 431 pâini; 28 Febr. (Malovăț): 120 pâini. Așadar, în luna februarie au fost vândute 1.182 pâini.

*

Plăți. În această perioadă am efectuat câteva plăți mai mari, astfel: 1.225 lei brutăriei pentru cele 1.750 pâini donate și vândute în luna februarie; 1.160 lei tipografiei pentru cărți;  1.000 lei Parohiei Valea Plopului (PH) pentru copii; 636 lei impozit; 435 lei poștei pentru colete; 300 lei poștei pentru timbre; 200 lei  transport cărți de la Craiova; 120 lei pentru un calculator; 120 lei  pentru patru steaguri tricolor; 102 lei pentru internet; 50 lei pentru curentul electric și altele.

*

Publicații. În această perioadă, preotul Dvs. a  reușit să mai publice câteva materiale, astfel: Cântece din Mehedinți, I, în „Datina”, Tr. Severin, an. XXX (2020), nr. 7700 (10-11 oct.), p. 18; II: nr. 7705 (17-18 oct.), p. 18; III: nr. 7710 (24-25 oct.), p. 18; IV: nr. 7715 (31 oct.-1 nov.), p. 19; IV: nr. 7720 (7-8 nov.), p. 19; V: nr. 7725 (14-15 nov.), p. 19; VI: nr. 7730 (21-22 nov.), p. 18; VII: nr. 7735 (28-29 nov.), p. 18; nr. 7735 (5-6 dec.), p. 18; VIII: nr. 7740 (12-13 dec.), p. 18; IX: nr. 7745 (19-20 dec.), p. 18; X: 7749 (26-27 dec.), p. 18; XI: an. XXXI (2021), nr. 7753 (1-3 ian.), nr. 18; XII: nr. 7758 (9-10 ian.), p. 18; XIII: nr. 7763 (16-17 ian.), p. 18; XIV: nr. 7768 (22-24 ian.), p. 18; XV: nr. 7773 (30-31 ian.), p. 18; XVI: nr. 7778 (6-7 febr.), p. 9; Proverbul și Religia, I, în „Datina”, Tr. Severin, an. XXXI (2021), nr. 7783 (13-14 febr.), p. 9; II: nr. 7788 (20-21 febr.), p. 9; Rugă pentru Țară, în Revista „Art-Emis”, Rm. Vâlcea, 20 nov. 2019, ediție on-line (https://www.art-emis.ro/religie/); Ofertă de carte – febr. 2021, în „Armonii culturale”, Adjud, 5 febr. 2021, ediție on-line (http://armoniiculturale.ro); „Scrisoare pastorală” – 439, pe blogul Domnului Ben Todică, directorul Postului de Radio în limba română din Sydney(Australia), 20 febr. 2021 (http://bentodica.blogspot.com); în „Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 22 febr. 2021, ediție și on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); în „Logos și Agape, Timișoara, 22 febr. 2021, ediție on-line (http://www.logossiagape.ro); în „Observatorul”, Toronto (Canada), 1 mart. 2021, ediție și on-line (http://www. observatorul.com); In memoriam: Mitropolitul Firmilian (I), în „Națiunea”, București, 25 febr. 2021, ediție on-line (https://ziarulnatiunea.ro); Scânteie divină, în „Națiunea”, București, 28 febr, 2021, ediție on-line (https://ziarulnatiunea.ro/category/religiespiritualitate); Te-am iubit, Europa! Ne-ai amăgit, Europa! în Revista „Art-Emis”, Rm. Vâlcea, 3 mart. 2021, ediție on-line (https://www.art-emis.ro/jurnalistica); Sfințenia Tăcerii, în „Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin, an. XXIII (2021), nr. 1068 (4 mart.), p. 12

Parohia noastră a publicat cartea Doamnei Dr. Mihaela-Aritina Ionescu, Gânduri risipite (125 pag.).

Doamna Dr. Mihaela-Aritina Ionescu este un fin observator al lumii înconjurătoare, dar și al celei interioare, sufletești. Nu este un simplu trecător pe scena vieții, ci studiază fiecare amănunt ce-i iese-n cale, fiecare floare, fiecare peisaj, fiecare gâză, fiecare fenomen al naturii, dar și fiecare ființă cu care intră în relație. Se dovedește a fi un suflet avid de cunoaștere, care știe să aleagă binele de rău, lumina de întuneric, piscurile de prăpăstii. Cu o curiozitate când copilărească, când adolescentină, vrea să vadă totul, vrea să știe totul, vrea să înțeleagă totul. Își pune și pune întrebări, caută răspunsuri, fără să pară vreodată că este un om obosit, epuizat, plictisit de lume și de viață. E conștientă permanent că macrocosmosul ce-o înconjoară și microcosmosul ce-l cuprinde, nu sunt altceva decât creația lui Dumnezeu, spațiul habitual dat Omului de divinitate pentru a-și trăi viața, pentru a-și construi fericirea. În felul în care evoluează lucrurile, avem convingerea că autoarea lucrării de față nu va ajunge niciodată în faza finală a cercetării, în care să spună, asemenea bătrânului Simeon: «Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne!». Aceasta pentru că niciodată nu va recunoaște că a cunoscut totul, ci mereu-mereu va cere îngăduință să mai cerceteze ceva, să se mai minuneze de ceva, să mai oprească timpul oleacă, fiindcă numai așa va putea să admire cu adevărat pe Cel ce le-a făcut!

*

Zâmbete.

► „- Tată, unde sunt Carpații?” „- Întreab-o pe mă-ta, că ea mută lucrurile prin casă!”

► Fiindcă școala-i gratuită, mulți o fac degeaba!

*

Program. În cursul lunii Martie avem următorul program de slujbe: 1 Martie (Bârda: Agheasmă Mică și sfințirea semințelor la ora 8; Malovăț: Aghiasmă Mică și sfințirea semințelor la ora 10); 6 Martie (Bârda-Malovăț); 7 Martie (Bârda); 13 Martie (Bârda-Malovăț); 14 Martie (Malovăț); 15 Martie (Bârda, slujbă la ora 17); 16 Martie (Malovăț, slujbă la ora 17); 17 Martie (Bârda: dimineața spovedit și împărtășit la biserică și în sat; seara, slujbă la 17); 18 Martie (Malovăț, slujbă la ora 17); 19 Martie (Malovăț: spovedit și grijit dimineața, la biserică și în sat; Bârda: slujbă la ora 17); 20 Martie (Bârda-Malovăț); 21 Martie (Bârda); 25 Martie (Bârda: pomeniri la ora 8; Malovăț: slujbă); 27 Martie (Bârda-Malovăț); 28 Martie (Malovăț). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa de e-mail: stanciulescubarda @gmail.com.

Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: