Cartea e ceva în America

de Angela-Monica JUCAN

Nu știu în ce procent se citește din impuls, din obișnuință, de plăcere în America. Știu însă că americanii prețuiesc cartea – atât cei cu obiceiul lecturii bine consolidat, cât și cei care nu citesc așa, de tihnă, ci doar din vreun interes. Mai multe semne m-au condus la concluzia că în America se citește[1], se cumpără carte[2] și se dăruiește, iar pe unii cartea îi scoate dintr-o strâmtorare.

***

Aflându-mă de câteva ori într-o bibliotecă publică din Washington DC, am văzut într-o mare sală de lectură pentru adulți (fără perete spre hol), mulți cititori (era înainte de „pandemie”) – sigur, n-am făcut o inspecție, dar impresia mea, de la distanță, a fost că citeau din cărți, cel puțin majoritatea. Prin carte, înțeleg volumul tipărit, nu text, fie el și de roman, stocat pe alt suport decât hârtia. În secția pentru copii a aceleiași biblioteci, erau părinți sau alți însoțitori și copii pe la rafturi, se uitau prin cărți, se hotărau asupra unor titluri și perfectau împrumutul pentru acasă.

La bibliotecile publice din capitala americană (nu din toată SUA), abonamentul și împrumutul sânt gratuite – se plătesc taxe doar pentru întârzieri și pierderi. În plus, dacă cineva dorește și dacă are un copil în vârstă de până la cinci ani, beneficiază și de un abonament la o carte (aleasă de bibliotecă), pe care o primește cadou, lunar, acasă, prin poștă[3].

Aceasta, pentru că bibliotecile publice din oraș au contract cu o fundație filantropică a unei celebrități americane – Dolly Rebecca Parton –, care finanțează aceste cărți scrise de diferiți autori (frumoase, ilustrate, conținând povestioare pentru preșcolari și apărute în condiții grafice foarte bune).

Primind o invitație la ziua aniversară a unei fetițe, pe atunci, de un an, părinții ne-au sugerat că mult mai dorite de fetiță, decât jucăriile, ar fi niște cărți.

Prin câte-o mică grădină, prin câte-o micuță curte, pe vreo terasă a locuinței cuiva, văd adesea persoane stând și citind (au mobilier de grădină – mese, scaune, bănci, banchete, șezlonguri).

Busboys and poets

În librării sau în raioane de papetărie/librărie din magazine mari, „universale”, sânt întotdeauna oameni care răsfoiesc cărți și, precis, de multe ori și cumpără.

Busboys and poets

Am fost și la un restaurant care funcționează în simbioză cu o librărie: „Busboys and poets”, cu numele inspirat de istoria unui chelner afirmat mai târziu ca poet (Langston Hughes). Firma are mai multe localuri. În unicul vizitat de mine (primul înființat și considerat emblematic, dar nu de aceea am fost acolo, ci pentru că este relativ aproape de noi), cărțile și preparatele culinare nu sânt amestecate, magazinul și restaurantul cu barul au partea proprie din aceeași încăpere (mare și în formă de T), plățile se fac separat – mâncarea, la ospătar, marfa din librărie (că se vând și diverse mărunțișuri), la casa acesteia –, însă o oarecare contopire se produce prin faptul că pereții din partea cu restaurant a sălii sânt decorați cu portretele unor persoane (nu le cunosc, cred că sânt din lumea politicii și a activismului social, între care, și unele personalități literare și artistice din diverse ramuri) și cu imagini cu sugestii subtile, sânt și figurine și sculpturi mai mari care transmit „ceva”, iar unicul grup sanitar este în colțul cel mai îndepărtat al librăriei, deci, pentru a ajunge acolo, clienții restaurantului traversează toată librăria.

Busboys and poets

Trecând printre cărți, nu-i așa, ochii văd, inima cere, dar și clienților, inițial ai librăriei, le poate veni subit pofta de a mânca la restaurant. Ambele îmbietoare, hrană spirituală și hrană materială, în aceeași incintă. Asta am înțeles la prima vedere: „consumația” dintr-o parte și din alta…

Busboys and poets

Intenția fondatorilor este mai complicată. În descrierea oficială, localul este un centru cultural pentru artiști, militanți pentru o cauză socială, scriitori, gânditori și persoane imaginative („is a cultural hub for artists, activists, writers, thinkers and dreamers”), dar nu e nici pe departe o Capșa, iar scopul declarat al afacerii este acela de a provoca „ciocniri” între idei, culturi, acestea armonizându-se în timp, împăcându-se, ducând la o schimbare în bine a relațiilor dintre oameni. „Busboys and Poets is a community where racial and cultural connections are consciously uplifted… a place to take a deliberate pause and feed your mind, body and soul… a space for art, culture and politics to intentionally collide… we believe that by creating such a space we can inspire social change and begin to transform our community and the world” – scrie pe site-ul lor. O țintă pe termen lung, la care se lucrează și prin mesaj subliminal (decorul, meniul adunat din mai multe bucătării ale lumii, mese cârciumărești străjuite de draperii elegante), și mai explicit librăria, care tace și face cu răbdare, majoritatea cărților pentru mari și pentru mici susținând anumite idei legate de nediscriminarea după niciun criteriu și ajutarea în emancipare a categoriilor sociale defavorizate. Se organizează și activități culturale (pe moment, din cauza epidemiei, doar în mediul virtual). Un demers nobil.

Există și librărie (oare una?) combinată cu un fel de cafenea – nu-mi amintesc bine, mai demult am fost acolo, nu am făcut nici fotografii. E un cunoscut loc de lansare de cărți, la care participă și persoane de vază.

***

Poate că americanii nu au biblioteci personale ocupând pereți întregi, cum au la noi „domnii”, dar mulți au măcar niște polițe undeva, sau un dulap-bibliotecă, dacă nu mai multe, în casă. Și și-au creat relații sentimentale cu cărțile lor. Nu poate fi altfel, din moment ce, când vor să renunțe la un asemenea „obiect”, n-au suflet să-l chiar arunce.

Motive de abandon pot fi destule: omul a moștenit o bibliotecă de la o rudă care avea alte interese de lectură; deține cărți de specialitate cumpărate demult, depășite acum ca nivel științific, totuși posibil de folos unora interesați de istoria acelei științe; i-au rămas cursuri tipărite, din vremea studiilor; i s-au adunat bestselleruri fără valoare literară, care nu fac o bibliotecă serioasă, însă bune drept lecturi pasagere, de vacanță; are cărți pentru copii și nu mai e copil sau nu mai are copii, nici nepoți; a cumpărat cărți alese în pripă, constatând abia acasă că de fapt nu-i plac; a primit daruri constând în volume care nu sânt pe gustul său ori s-a trezit cu dublete; nu are obiceiul să recitească; socoate că bibliotecile sânt depozite de praf și le mai eliberează din când în când; n-are loc în casă.

Și cine știe ce motive ar mai putea fi. Nici nu contează. Contează impulsul de a salva cartea de la nimicire. Să vedem cum.

Unii, mai grijulii cu cartea (să nu se ude, să n-o zboare vântul) și cu alții (să o primească în bună stare), și-au procurat ori au confecționat ei înșiși niște cutii în formă de căsuță, compartimentată sau necompartimentată, prevăzută cu ușiță cu geam, miniacaret plasat undeva, la gard, cu deschiderea spre stradă, la îndemâna trecătorilor, care își pot lua ce doresc de-acolo. Probabil, acest microanticariat gratuit e alimentat din când în când cu alte volume și reviste, pe măsură ce se face loc, altfel, mă gândesc, n-ar fi avut rost investiția în micul adăpost și efortul montării lui.

Căci, dacă se face ocazional sau ca eveniment unic o astfel de donație, cărțile se pun pur și simplu în stradă, fie într-o cutie de carton, putându-se duce cu totul, fie „libere”, direct pe jos, pe bordura trotuarului sau pe un suport (scăunel, masă, de exemplu), uneori cu un bilet deasupra, pe care scrie free, rar și alte informații.

Maculatura se reciclează și există tomberoane ca cele pentru gunoi menajer, doar că unele sânt special destinate hârtiei și cartoanelor. Într-o zi (în una s-a întâmplat să întâlnesc eu), lângă un astfel de container, era o sacoșă plină cu reviste, poate o colecție întreagă pe o perioadă, sacoșa avea gura răsfrântă, să se vadă ce este în ea, în speranța că cineva va dori acele reviste. Fostul proprietar nu avusese inimă să le dea drumul acolo de unde știa că vor ajunge la tocat.

Cartea, ca facere indirectă de bine, ajunge și la cerșetori care au corturi (deci au posibilitate de expunere și păstrare). Acestora, în loc de bani, unii le pun acolo diverse obiecte, între care și cărți, pentru care alții să lase bani (la libera apreciere a valorii) – adică, aceștia din urmă, dacă nu dau, de felul lor, pomană, să fie tentați să cumpere ceva. Pe asta n-o înțeleg. Eu știu de la mama că, dacă un sărman oferă ceva de vânzare (la poartă, la ușă, în autobuz, în tren, dar ar trebui să fie valabil și pentru oferta pasivă), îi dai banii, dar nu-i iei obiectul, chiar dacă are mai multe de același fel. Ca să mai poată căpăta bani pe el și de la alții. Ei, asta era cândva, în România noastră săracă.

Unii, mai pragmatici sau aflați într-o jenă financiară de moment, nu donează, ci vând cărți în stradă (de obicei, duminica, pe tarabe cu „diverse”, formând un oser[4] clujean în miniatură) și pe internet. Se găsesc cumpărători, fiindcă acestea sânt chilipiruri. Unul dă, altul ia un lucru bun – ambii, mult mai ieftin.

[1] Când spun „se citește”, mă refer la lecturi de cursă lungă din volume tipărite, nu de pe ecrane, și nu cum zic unii că „citit” e și prinderea fugitivă din mers a înscrisului de pe o firmă, și „lecturarea” unei reclame, a unui anunț, a unor instrucțiuni, a varii prostioare.

[2] Se cumpără carte nouă și carte la mâna a doua, dar nedeteriorată.

[3] Ca „fapt divers”: la adresa poștală, apare ca prim destinatar copilul, iar părintele este doar al doilea.

[4] Talcioc.