O ULTIMĂ DORINȚĂ

de Daniela VÎLCEANU

Se lasă seara peste satul meu
Se-mbracă soarele-n culori de curcubeu,
Orchestrele de îngeri prind a cânta la liră
Mă regăsesc din nou pentr-un moment copilă.
La deal, în sat, un bătrân taie lemne,
Lemnul se-mpotrivește, securea prinde-a geme.
Își suflă-n mâini, degetele-ncep să-l doară
Nimic nu-l sperie, de-o viață stă la țară.
Micuță este casa, curată și-ncălzită
Pe preșul cel de zdrențe se roag-o bătrânică,
Își face cruce, se pleacă pe icoană
Și îi șoptește-n taină amarul ei de mamă.

Deodată se-aud pași și ușa se trântește,
Ea-și întrerupe ruga, cu șorțul ochii-și șterge,
Apare tata, cu brațul plin de lemne:
– Ce faci femeie??? Iar’ plânsăși muiere?
Ea înghite-n sec și tace, a durere.
Durerea femeiască pe care-o simte mama
N-ar înțelege-o nimeni, doar Domnul și icoana
Din ușă pân’ la poartă poteca-i râu de lacrimi
Și drumul e-o Golgotă cu ale mamei patimi.
Din cer parcă desprinsă o voce așteptată
Topește smoala nopții și lacătul la poartă
Cu ochii de ferestre prinde a zâmbi casa
Bătrânii mulțumesc c-au prins clipa aceasta.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: