OUĂLE DE PAȘTI

Unde și când a apărut această tradiție

Specialiștii consideră că obiceiul vopsirii ouălor a apărut și s-a manifestat, cu precădere, în zona dintre Munții Balcani și până la ramificațiile nordice ale Munților Carpați, pe cursul inferior și mijlociu al Dunării, fiind ulterior împrumutat în regiunile din jurul acestui areal.

În spațiul locuit de români, prima mențiune documentară despre asocierea sărbătorii pascale cu ouăle roșii apare în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, într-o notă din jurnalul unui călător turc care poposise în acea perioadă în Oradea.

În calendarul popular

Ca simbol universal al regenerării, oul a fost în mod natural asociat cu echinocțiul de primăvară și anotimpul renașterii naturii, dar și cu prăznuirea creștină a miracolului Învierii lui Iisus Hristos. Astfel, ca element reprezentativ în cadrul obiceiurilor calendaristice de primăvară, oul vopsit sau împodobit cu ornamente tradiționale se transformă în urare pozitivă adresată celor din jur și în simbol al speranței.

Legende populare explică miracolul apariției ouălor roșii sub crucea Răstignirii, acolo unde Maica Domnului (sau Maria Magdalena) așezase un coș cu ouă.

Conform credințele populare, ouăle se vopsesc în ziua de joi (la aromâni, de exemplu: Gioia mari) sau vineri din ultima săptămâna Postului Mare (în Oltenia, Banat, Crișana, Maramureș), numită și „Vinerea ouălor”, sau în sâmbăta dinaintea Paștelui (în restul regiunilor).

Ouăle vopsite (monocrome)

Din punct de vedere istoric, se consideră că simpla colorare a ouălor a precedat procedeul complex al desenării de ornamente pe coaja acestora. În spațiul românesc, culorile tradiționale sunt: roșul (simplu, cărămiziu, întunecat, aprins, potolit, purpură, culoarea macului, vișină putredă ș.a.), apoi galbenul, verdele, maroul, negrul, albastrul, movul ș.a.m.d.

În comunitățile tradiționale românești, aceste culori erau obținute în mod natural din frunze, flori, fructe, scoarță și rădăcini de arbori, care erau amestecate, pisate, macerate, fierte etc. De exemplu, roșul era obținut din lemnuș sau lemn de băcan, galbenul din scoarță de dracilă, verdele din coji de salbă moale, maroul din frunze de nuc, negrul din rădăcini de ștevie.

Ouăle ornamentate (policrome)

Treptat, înfrumusețarea și potențarea valorilor magico-rituale ale ouălor s-a dezvoltat de la simpla colorare la ornamente din ce în ce mai sofisticate și rafinate. Cele mai vechi ouă ornamentate aveau desene albe pe fond roșu sau invers. Surse de inspirație pentru diversele simboluri a fost și ornamentica tradițională a cusăturilor și țesăturilor, ceramicii, crestăturilor pe lemn ș.a.m.d.

Cele mai răspândite ouă ornamentate la români sunt cele încondeiate, dar există și ouă ornamentate prin gravare (zgâriere), prin aplicare de mărgele, folosirea petalelor de flori, a frunzelor.

Ouăle încondeiate 

Sunt cunoscute sub diverse denumiri, în funcție de arealul etnografic: împistrite (închistrite, încrestate), pestrițe, cu picățele, picurate, înflorite, învârstate, scrise, pictate, muncite, muiarea oaulilor (în dialectul aromân) ș.a.

Tehnica încondeierii presupune aplicarea de straturi succesive de culoare în paralel cu realizarea ornamentelor cu ceară fluidă peste respectiva culoare, pentru protejarea acesteia, operațiune urmată de îndepărtarea succesivă a fondului cu ajutorul unor substanțe specifice (oțet, sare de lămâie, borș acru, zeamă de varză). La final, oul era ținut în preajma unei surse de căldură, care determina topirea cerii, ce se ștergea ulterior pentru a lăsa să se vadă ornamentele.

În sate din județul Vrancea, se întâlnesc și ouă numite „chiclăzuite”, pe care ornamentele realizate cu ceară colorată sunt menținute, rezultând un decor în relief.

Pentru a „scrie” ouăle cu ceară, se folosește chișița (numită și condei, feleșteu, pană de gâscă, tcișiță etc.), un instrument special inventat pentru realizarea diverselor ornamente. Chișița este un bețișor de 10-15 centimetri, la capătul căruia este formată o gaură de mărimea unui ac mai gros, prin care se introduce un cilindru fin de tablă, în interiorul cilindrului se pune un fir de păr de porc pentru ca ceara topită să poată fi distribuită uniform pe suprafața oului. Ceara cu care se lucrează trebuie să fie menținută în stare fluidă cu ajutorul unei surse de căldură (lampa cu petrol, bec).

Procesul „scrierii” începe cu divizarea suprafeței oului în porțiuni egale prin linii longitudinale, latitudinale, oblice, transversale, rezultând o schemă pe baza căreia se construiește ulterior tema compozițională și care înlesnește efortul încondeietoarei. Cele mai desăvârșite ouă încondeiate, din punct de vedere estetic, demonstrează simțul simetriei, al proporției și capacitatea de îmbinare armonioasă a culorilor, și indică implicit calitățile artistice, talentul și migala de care sunt capabile încondeietoarele, persoane fără studii artistice de specialitate.

În anul 2022, Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, din cadrul Ministerului Culturii, va realiza fișa de înscriere a ouălor încondeiate în Inventarul Național al elementelor vii de patrimoniu cultural imaterial.

Sursa:
https://www.bibliotecamm.ro/
http://www.cultura.ro/

Redacția „e-Bibliotheca septentrionalis”
Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare – ROMÂNIA

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: