de Irina Lucia MIHALCA
– Te-aştept ca pe o pâine caldă,
s-o rup în două, s-o miros,
să stau cu nasul în mijlocul pâinii,
să simţi că sunt pe aproape! îmi spui.
Sunt pâinea ta caldă, ştii asta!
– În mijlocul pâinii mă simt, în mine te topeşti!
Cuvintele odată scrise se pot şterge?
Dincolo de gândurile şi trupurile schimbătoare,
prin sevele de lumină
cuvintele curg,
plutesc, ne visează, rămân,
se măresc,
plimbându-se calde
din noi în noi,
trec, pulsând
prin sângele nostru,
ne absorb ca un şuvoi de necontrolat,
capătă formă, ne dezvăluie,
completându-se,
ne şoptesc poveşti uimitoare,
ne surprind, ne susţin, ne unesc,
ca, mai apoi, să ne separe,
să se desprindă,
sfâşiindu-ne, rupându-ne în două.
Prin perdeaua de lacrimi
privesc acum,
o punte ruptă prin care
apa curge
în toate direcţiile – bucuria
şi durerea tuturor acelor cuvinte – …
– Ce cauţi tu acolo? Cine stă în spatele poveştilor
când atingerea este acolo unde sufletul
cântă de bucurie?
Iubirile nu mor niciodată,
chiar dacă din gură în gură se transmit,
amintirea lor nu moare niciodată!
Simţi atingerea cerului?
În noi am mişcat din loc pietrele,
în noi a curs izvorul!
Iubirile nu mor, se unesc, radiază
şi luminează mereu,
furtuna dinaintea
liniştii cerului şi-a valurilor,
cântecul acela evaziv ce-ţi aminteşte
de melodia ruptă,
o stare de spirit fără sfârşit,
un titlu fără chip,
doar pasărea albastră îl ştie.
Ce înseamnă să vezi?
O linişte, acea pace prin care
pătrundem în lume
şi lumea ne pătrunde pe noi,
manifestarea adevărului
ce doreşte a fi cunoscut,
o nouă naştere, renaşterea noastră.
