O nouă naştere

de Irina Lucia MIHALCA

– Te-aştept ca pe o pâine caldă,
s-o rup în două, s-o miros,
să stau cu nasul în mijlocul pâinii,
să simţi că sunt pe aproape! îmi spui.
 Sunt pâinea ta caldă, ştii asta!
 – În mijlocul pâinii mă simt, în mine te topeşti!

 Cuvintele odată scrise se pot şterge? 
 Dincolo de gândurile şi trupurile schimbătoare,
 prin sevele de lumină
 cuvintele curg,  
 plutesc, ne visează, rămân,
 se măresc,
 plimbându-se calde
 din noi în noi, 
 trec, pulsând
 prin sângele nostru,
 ne absorb ca un şuvoi de necontrolat,
 capătă formă, ne dezvăluie,
 completându-se,
 ne şoptesc poveşti uimitoare,
 ne surprind, ne susţin, ne unesc,
 ca, mai apoi, să ne separe,
 să se desprindă,
 sfâşiindu-ne, rupându-ne în două.

 Prin perdeaua de lacrimi
 privesc acum,
 o punte ruptă prin care
 apa curge
 în toate direcţiile – bucuria
 şi durerea tuturor acelor cuvinte – …

 – Ce cauţi tu acolo? Cine stă în spatele poveştilor
când atingerea este acolo unde sufletul
cântă de bucurie?
 Iubirile nu mor niciodată,
chiar dacă din gură în gură se transmit,
amintirea lor nu moare niciodată! 
 Simţi atingerea cerului?
 În noi am mişcat din loc pietrele,
 în noi a curs izvorul!

 Iubirile nu mor, se unesc, radiază
 şi luminează mereu,
 furtuna dinaintea 
 liniştii cerului şi-a valurilor,
 cântecul acela evaziv ce-ţi aminteşte
 de melodia ruptă,
 o stare de spirit fără sfârşit,
 un titlu fără chip,
 doar pasărea albastră îl ştie.

 Ce înseamnă să vezi?
 O linişte, acea pace prin care
 pătrundem în lume
 şi lumea ne pătrunde pe noi,
 manifestarea adevărului
 ce doreşte a fi cunoscut,
 o nouă naştere, renaşterea noastră.