VORBA BUNII

de Mircea Dorin ISTRATE

Mi-e drag de Buna, maica ce odată
Cu drag în poala dânsei m-a crescut,
Că-n vorba-i dulce, NEÎNSTRĂINATĂ
Ea îmi spunea cât multe-a mai văzut.

Și-n glasu-i TRĂGĂNAT, ca de bătrână,
Simțeam cum VOROVEȘTE cu strămoșii,
Eu o-ntrebam ades: tu MAMĂ TÂNĂ,
Ce-ți spun acuma ei, NENOROCOȘII

Bătrânii cei cu PLETE și SUMANE
Ce-s oale și ulcele-n lutul sfânt?
Pe care-i văd acum ca pe icoane,
Mari VEGHETORI de neam, ce nu mai sunt,

Și STÂLPI  de ȚARĂ, veșnic JERTFITORI,
CUIBARUL să și-l țină pe vecie,
Aici în astă HUMĂ, nedatori
La nimeni di-mprejur, ca să se știe.

                   *

Eu de la ea, țăranca-nNEVOITĂ,
Am învățat a BUCHISI trecutul,
Cu MOȘ ADAMUL vremii ARVUNITĂ,
Aici să HĂZNUIM în veci pământul.

Pe CALEA CRUCII noaste jertfitoare, 
Ce-a început acuma mii de ani,
Aici am fost TROIȚE VEGHETOARE
Și-un pumn de pus în piepturi, la dușmani.

Și-mi mai spunea Bunica mea iubită
Când începea să-mi înmulțească anul,
Să țin ca pe-o icoană tăinuită
CERESCU-n suflet, LIMBA veche, NEAMUL,

Și MUMĂ-mi fie ȚARA pân’ la moarte,
Iar pentru dânsa viața să-mi dau VAMĂ,
Că fără ea nimica nu se poate
Aici să dăinuiască fără teamă.

                           *

S-a dus demult și BUNA și-ncă MOȘU,
La rând veni-voi eu să-i însoțesc,
Ne-adună-n Raiul de-nceput STĂMOȘUL
Pe cei ce-am HĂSNĂȘIT în pământesc.

Să-i spunem de-am ținut această HUMĂ
În BUNĂ RÂNDUIALĂ și-n MĂRIRE
De țara am simțit-o că ni-i MUMĂ
Și-am ridicat-o steie-n nemurire.

De neamu-i bun și-n veșnică unire,
De limba o păstrăm NEPRIHĂNITĂ,
De ne-nchinăm la cea Dumnezeire,
De fapta ni-i curată și cinstită.

                       *

Eu, ce să-i spun când m-o-ntreba ADAMUL
De ce-i pe-aici, prin Raiul lui lumesc?
Că țara-i tot mai mică și-apoi neamul,
Cu fii-n alte ȚARINI, OSTENESC?

I-oi face dară mare întristare,
L-oi supăra de sufletu-i va plânge,
N-ar fi crezut că nemul lui nu are
Sămânța nemuriri-n a lui sânge.

                        **

Azi nu mai suntem ce am fost odată
Cu țara-n suflet și cu neamu-n vine,
Cu limba ceea dulce, îngânată,
Și cu cerescul ÎNTURNAT în mine.

Am risipit mai toate ce primit-am
Avere de la moșii noști’ străbuni
Și ne CORCIM cu câte ne-nvățat-am
Tot PREUMBLAȚI pe fața ăstei lumi

De am ajuns să ne uităm strămoșii
Și limba lor de-abia a o-nțelege,
Ne-ndepărtăm de țară și de moșii
Ce-au mai ținut la stămoșeasca lege.

De-așa o ținem în uitări și-n RÂCĂ,
De nu-i simțim pe ei sub al nost’ pas,   
Ne-om PUSTII și-om fi de-acum pe ducă,
Că din ce-a fost nimic, n-a mai rămas.

(Versuri primite cu bunăvoința doamnei Melania Rusu Caragioiu, Vicepreședintă ASRAN, Redactor șef cultural STARPRESS Canada).

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: