MOARA SATULUI

de Mircea Dorin ISTRATE

Mai CURĂ încă o Târnavă, la moara veche ce-i HÂITĂ,
E-nnămolit de-acuma GATUL, iar roata mare-i PUTREZITĂ,
Pe JGEABUL spart îm șapte locuri nu-i apă cum a fost odată,
Iar ȚÂGLA de pe PODUL  MORII, crăpată-i TĂTĂ și mi spartă.

În ea găsitu-și-a norocul PUHOI de negre rândunele,
Și poate încă pe atâtea, un STOL limbut de păsărele,
Mai toată ziua-i mare LARMĂ, dar noaptea trece în HODINĂ,
Și-n BOLUNZALA de acolo, mereu o viață stă să vină.           

E ca un stup acuma moara, cu viață-n ea, cum n-a avut
În timpul ei de din-nainte, ce-acuma-i vis dintr-un trecut,
Când fostu-mi-a, în vremuri bune, icoana unei vieți la țară,
Ce-avea în ea dumnezeire și-acu-i clipită, ce-o să piară.

Doar plopii o mai priveghează cerând iertări la cerul sfânt,
În seri cu tremurat din Frunze, în line mângâieri de vînt,
Apoi în ziua care vine, iară se naște cea speranță,
Că poate moara ce-i uitată, se va trezi din nou la viață.

Asta n-o fi, că-n lumea noastră ce naște are-n ea sfârșitul
Și-o lege mai presus de toate, care-i de-apururi, ÎMPLINITUL
A toate ce-s VREMELNICIE pe-nsinguratul pământesc,
Nimicul care-i doar o boabă, din nesfârșitul cel ceresc.

                                         *

Vedeți cum moara ce trăit-a vieți de tați, copii, nepoți
Și guri flămânde săturat-a la NEVOIȚII ceia toți,
Oricât ar vrea și ei îi vine sfâșitul cel de neoprit,
Ce stă înscris de la născare, în ce pe lume îi venit.

Versuri primite cu bunăvoința doamnei: Melania Rusu Caragioiu, Vicepreședintă ASRAN, Redactor șef cultural STARPRESS Canada.