TĂRÂMUL DIN SUFLET

de Irina Vera TEREBEȘI

Tărâmul peste care plouă cu pietre,
Iar vântul, cu a lui putere, rupe crengi,
Strigă din răsputeri și multă durere,
Îngroapă vise, șterge drumurile lungi.

Tărâmul care își frânge iubirea
Și nu își oferă libertatea de a iubi,
Își frânge din temelii fericirea,
Își rupe cuvintele înainte de a vorbi.

Tărâmul care ne menține în frică
Și rupe speranțe în bucăți mii,
Din adâncuri temelia și-o strică,
Pierde din bătăile inimii.

Tărâmul care se adâncește într-o prăpastie
Și rupe rădăcinile prinse în el,
Vede doar a lui dreptate,
Nu acceptă om ce gândește în al său fel.

Tărâmul bătucit de al său orgoliu,
Pentru o perioadă atât de lungă de timp,
Cu a sa încredere și trufie de uliu,
Va ajunge să crească doar buruieni și ghimpi.

Poate fi doar un mod de dominare.
Poate fi o îngrădire în al său eu.
De m-ar cuprinde în a lui adâncime,
Încet, aș putea muri și eu.