Un nufăr înflorit petală cu petală

de Irina Lucia MIHALCA

 Ştii ce-mi faci, dragul meu? 
 Întorcându-ne spre adevărul lăuntric,
 mă faci dependentă de bucăţica noastră de cer, 
 de-albastrul lui infinit, de visul din noi
 din cea mai înaltă octavă-a iubirii.
 Suntem senzorii propriilor trăiri
 transmise-n eter marelui Univers.
 În fiecare clipă simţirile noastre, căutările
 şi-mplinirile noastre sunt transmise
 acolo unde trebuie să ajungă.
 Tu eşti, acum, muntele meu! 

 Iubirea, un nufăr înflorit petală cu petală, 
 o floare delicată, vibraţii din Lumină,
 eşti tu când laşi inima să simtă prin tine! 
 Oare ce este femeia, iubitule?
 – Femeia? O poveste, un sentiment, o stare, un vis!
Nu-s capabili bărbaţii să citească povestea,
să trăiască sentimentul,
să simtă starea şi să viseze cu ea.

 Ce crezi că este bărbatul, draga mea? 
 Asemeni realităţii şi visul e necesar vieţii,
 femeia e poezia, bărbatul proza, 
 forţa pe care-o poate dirija! Un zeu! 
 Împreună formează întregul,
 propagând emoţie radiază şi el.

 – Bărbatul este ramura
de care stă agăţată femeia pentru
a-i depana povestea, a-i transmite starea,
a-i comunica sentimentul
şi a-l duce în visare!

 Observ viaţa, purul şi acel simplu
din noi toţi,
tu e
şti o torţă, azi, ce arde mocnit,
eu sunt o vrabie peste care
va trece trenul,
chiar dacă iubesc viaţa,
iubesc omul
şi, câteodată, animalul din el!    
Oare ce iubim în om,
acea parte care piere în timp
sau spiritul, sufletul din om?

 Flacăra lui reflectată în oglinda celuilalt!
 Cum să iubeşti doar o formă,
 ce segment iubeşti tu în mine?
 – Nu eşti un tot? Izvorul din tine iubesc,
acel segment de neuitat,
acea chemare din foi
şorul inimii!

 Unde-i calea către izvor? Un fir de apă vărsat,
găse
şte-i calea şi caută izvorul,
chiar dacă nu se vede!

 Nu seacă izvorul! Apa curge prin noi,
 ne simţi durerea?
 – Ştim, curg împreună!
Nu poţi simţi durerea dacă
nu te-a durut cel puţin la fel de mult
a
şa cum ceri să simt!

 Eşti un gând, căci aşa eşti,
 dar eşti şi cineva demult cunoscut, iubit, 
 iar eu, lumina suficientă
 să-ţi conducă paşii, cu-ncredere,
 tot mai departe, printre umbrele create,
 risipind pericole şi obstacole din drum,
 spre comorile din adâncu-ntunecat al peşterii.

 Nu ştii nici unde sunt, nici care sunt,
 dar lumina lor, imaginea comorilor
 văzute în trecere, persistă
 şi-ţi va da forţa să-ţi continui călătoria 
 – uneori obositoare, uneori periculoasă –
 chiar dacă, în drumul tău,
 vei avea nevoie să aprinzi noi torţe. 

 Ştii că peisaje fantastice din peşteră 
 te pot ademeni.
 Ştii că poţi să te afunzi
 sau să ajungi  în labirinturi subterane,
 chiar dacă atractive,
 care nu duc la nicio comoară.
 Ştii că poţi descoperi 
 locuri noi în care ai dori să rămâi, dar,
 orice se va întâmpla, îţi continui călătoria.   
 Înaintezi, înaintezi, fără să te-ntorci, 
 lumina comorilor
 a rămas în tine suficientă să-ţi conducă paşii.

 Să trecem dincolo de cuvinte, prin culoare,
 să spargem graniţele acestei realităţi, 
 pornind pe firul călătoriei,
 în noi cineva vorbeşte!

29 octombrie 2012

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: