Profilul misionar al Bisericii: trimitere și chemare

de dr. Vlad Ioan BONDRE

Creație unică și infailibilă, Biserica a fost văzută dintotdeauna ca un proces natural de dezvoltare a harului divin mântuitor, ceea ce atestă faptul că ea are un rol bine definit, dar și o misiune unică. Integrată mereu în cursul firesc al istoriei, Biserica și-a demonstrat capacitatea de a cuprinde în sine răspunsul dat provocărilor lumii. Din acest considerent, ea a primit o misiune aparte, asemenea Întemeietorului ei, rezonând cu capacitatea de a nu putea fi biruită niciodată (Matei 16, 18). Chiar și cei patru evangheliști arată că Biserica primește o misiune deosebită, văzută ca o responsabilitate pentru toate veacurile ce vor să vină. Această misiune subliniază rolul pertinent al acesteia, de a sta plină de trezvie în fața tuturor stărilor de agonie spirituală.

Corectitudinea cu care Biserica a activat în spațiul istoriei a determinat ca funcția ei misionară să primească un nou sens, diferit de cel al secolului al XVI-lea, care avea ca țel modernizarea Bisericii prin contrareforme. Donald Messer crede că originea termenului trebuie, însă, căutată mai devreme, deoarece ea reprezintă o fuziune între termenul latin mitto și grecescul αποστέλλω. Acest lucru reprezintă un verdict clar asupra faptului că termenul misiune se referă doar la Biserica creștină, care își completează astfel imaginea prin termenii: μαρτυς – martor; κήρυγμα – mărturisire sau predică; κουνανία – sobornicitate și διακονία -serviciu liturgic[1].

Așadar, începând cu secolul al XX-lea, termenul misiune nu mai indica o simplă trimitere a unei persoane, ci acest termen face referire la Dumnezeu ca Cel care trimite[2]. Deloc de omis în acest context este termenul αποστέλλεμ, termen ce apare de peste 135 de ori în Noul Testament[3], indicând astfel prelungirea lucrării misionare a Bisericii prin contribuția membrilor ei. George Peters crede că misiunea Bisericii nu are nevoie de o definiție a cuvântului, ci de o definiție a faptei, de aceea pune în prim plan atribuțiile misionare ale Bisericii, afirmând următoarele: „Biserica trebuie să-L prezinte pe Iisus Hristos viu, inteligibil, persuasiv lumii și individual ca Răscumpărător, stăpânul universului și judecătorul tuturor. De asemenea, ea trebuie să-i determine pe oameni să creadă în relația de comuniune cu Iisus Hristos experiind iertarea păcatelor”[4].

Între cele două planuri de proiecție, instituțional și organic, linia perpendiculară a Bisericii indică faptul că ea posedă un profil misionar, determinat de acțiunea propovăduirii Împărăției Cerurilor. Corespondența dintre planul lui Dumnezeu și modul de manifestare a Bisericii ca aspect misionar indică o nouă direcție spre ceea ce se numește planul din veșnicie a lui Dumnezeu cu lumea, Biserica regăsindu-se ca mijlocitoare între om și Sfânta Treime. Certitudinea că misiunea Bisericii a fost o lucrare a lui Dumnezeu înainte de creație este demonstrată prin Întruparea Fiului, care, deși a luat parte la actul creației, a demonstrat că prin chenoză poate insufla extensiunea Sa Bisericii, ca aceasta din urmă să devină, prin caracterul ei organic, păstrătoare a Adevărului în sensul mântuirii.

 Pornind de la caracterul dogmatic al misiunii, se remarcă atributul Bisericii și a Întemeietorului ei, de evidențiere a propriei capacități. În acest sens, Stephen Bayne afirmă că „misiunea Bisericii este de a propovădui, dar și de a da mărturie despre sine, de a prezenta dogma în afara și în umbra ei”[5]. Misiunea este, așadar, preocuparea centrală a Bisericii, motiv pentru care ea întreprinde câteva caracteristici speciale din punct de vedere dogmatic, văzute sub forma unor constituții sau principii fundamentale precum euharistia și eshatologia.

Prin Sfânta Euharistie, conform părinților profesori Isidor Todoran și Ioan Zăgrean, se poate înțelege „unirea cu  Iisus Hristos, înfăptuirea și creșterea continuă a relațiilor din lăuntrul unității”[6].

Alexander Schmemann crede că acest fundament se bazează și pe descoperirea „Bisericii în toată puterea, sfințenia, plinătatea ei…Numai cei adunați pot să se împărtășească, adică să fie comuniune prin Trupul și Sângele lui Hristos, căci ei Îl descoperă pe El în adunarea lor”[7]. În studiul Euharistia ca actualizare și manifestare plenară a Bisericii și ca epifanie a Împărăției eshatologice, Răzvan Fibișan completează sensul și deplinătatea expresiei misionare, punând în lumină capacitatea Bisericii de a oferi omului euharistia Sfintei Treimi, ca act al identității sale[8]. Mitropolitul Ioannis Zizioulas arată că există o diferență clară între misiunea Bisericii ca trimitere și chemare, deoarece trimiterea implică un mesaj bine definit ca structură, cu o puternică forță rezonatoare, iar actul chemării presupune trezirea conștiinței sau dorul izvorului nesecat de cunoaștere, îndreptarea spre sursă sau trăirea Cuvântului[9]. În cadrul Sfintei Euharistii, chemarea membrilor Bisericii la actul unirii cu Hristos reprezintă comuniunea perfectă dintre Creator și creație. Prin această legătură ei iau parte la întreaga misiune a Sfintei Treimi, fără a conștientiza acest lucru. Chemarea și participarea la lucrările Bisericii prin Sfânta Euharistie transformă identitatea celor chemați, astfel ei devin Biserică, adică trăiesc ca o sinergie aceeași realitate a Învierii lui Iisus Hristos. În continuarea fundamentului euharistic se află eshatologia. Această învățătură a subliniat mereu faptul că ea posedă un accent al misiunii creștine. Sub aspect misionar, εσχάτων-ul nu reprezintă un sfârșit, ci, dimpotrivă, este continuarea vieții în Duhul Sfânt, coroborând cu năzuința omului în vederea dobândirii mântuirii. Răzvan Ionescu crede că împlinirea misiunii Bisericii posedă un caracter eshatologic, deoarece „condiția ei ca Trup al lui Hristos o orientează firesc către eternitate, viața ei având o dimensiune atemporală. Așa cum oamenii pe care Tatăl i-a dăruit Fiului din mijlocul lumii rămân în lume, tot așa și Biserica există în timp, dar nu aparține timpului”[10].

Potrivit celor două fundamente dogmatice, Biserica posedă o teologie a misiunii, înțeleasă de către mulți ca rezultat al acțiunilor de trimitere în vederea exercitării apostolatului. În acest sens, Tatăl este Cel Care îl trimite pe Fiul în lume „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 17), Iisus Hristos trimite apostolii în vederea propovăduirii cuvântului: „mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19) și Biserica prin lucrarea Duhului Sfânt trimite misionari în lume pentru a vesti Evanghelia la toate neamurile și a forma biserici creștine: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15). La toate acestea se mai adaugă principiile scripturistice, văzute de Bill Hull ca „metodele discipolilor de a trăi credința”[11]. Profilul misionar al Biserici poate fi întărit de cuvintele lui Boris Bobinskog: „dacă misiunea înseamnă acțiune, atunci e clar că Biserica este mai întâi misionară”[12].

Imaginea reală a misiunii Bisericii, formată la intersecția iubirii și comuniunii permanente cu persoanele Sfintei Treimi, reflectă profilul misionar al acesteia, acela de a actualiza mereu jertfa Mântuitorului Iisus Hristos, de a converti și a atrage spre sine pe toți cei care aud glasul cuvintelor lui Dumnezeu. Promisiunea prezenței Cuvântului până la sfârșitul veacurilor „iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20) va rămâne o formă permanentă de slujire și acțiune a trupului Său extins.

[1] Donald E. Messer, A Conspiracy of Goodness – Contemporary Images of Christian Mission, Nashville, Edit. Abingdon Press, 1992, p. 18.

[2] Walter C. Kaiser Jr., Mission in the Old Testament – Israel as a Light to the Nations, Michigan, Edit. Baker Books, 2000, p. 11-12.

[3]  Robert E. Speer, „The Missionary and His Message”, în What in the World is God Doing? The New Face of Missions, Texas, Edit. Word Books, 1978, p. 39.

[4] George W. Peters, op. cit., p. 212-214.

[5] Stephen F. Bayne Jr., Mission is Response, New York, Edit. The Seabury Press, 1966, p. 37-38.

[6] Isidor Todoran/Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă – Manual pentru Seminariile teologice, Cluj-Napoca, Edit. Renașterea, 2006, p. 307.

[7] Alexander Schmemann, Euharistia – Taina Împărăției, traducere în română de pr. Boris Răduleanu, București, Edit. Sofia, 2012, p. 32.

[8] Răzvan Emanuel Fibișan, „Euharistia ca actualizare și manifestare plenară a Bisericii și ca epifanie a Împărăției Eshatologice”, în Lumină Lină, 19/2014, p. 11.

[9] Ioannis Zizioulas, Ființa eclesială, traducere în română de Aurel Nae, București, Edit. Bizantină, 1996, p. 196.

[10] Răzvan Ionescu, Timpul omului din eternitatea Domnului, București, Edit. Nemira, 2003, p. 205. apud. Adrian Cherhaț, „Accentul eshatologic al misiunii creștine”, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai Theologia Orthodoxa, 1/2012, p. 122.

[11] Bill Hull, Seven Steps to Transform Your Church, Michigan, Edit. Fleming H. Revell, 1993, p. 30.

[12] Boris Bobinskog, Taina Bisericii, traducere în română de Vasile Manea, Cluj-Napoca, Edit. Patmos, 2001, p. 134.

One Response to Profilul misionar al Bisericii: trimitere și chemare

  1. I could not refrain from commenting. Perfectly written!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: