Jurnal din anii ciumei Covid 19
de Vasile LECHINȚAN
A vorbi despre nobilimea română, care şi-a păstrat identitatea etnică românească şi de la primirea diplomei de înnobilare din secolele vechi până la noi, este şi o spargere a unui clişeu adânc înrădăcinat în conştiinţa publică, acela că românii au fost în istorie toţi, dar absolut toţi, numai şerbi la nobilimea ungară. Acest clişeu a fost mereu cultivat, mai ales în perioada comunistă, când etalarea exploatării omului de către om în trecut era la mare cinste, era însăşi fundamentul ideologiei „construirii noii societăţi a proletariatului”. Istoria trebuie văzută, însă, cu nuanţe, aşa cum a fost. De aceea ne bucurăm că a existat şi o lume liberă românească, de ţărani liberi, neaserviţi. Se sparge astfel şi clişeul că nobilii români, în totalitate, au trebuit să treacă la altă religie după înnobilare, şi s-au maghiarizat. S-a folosit şi aici exemplul câtorva nobili, din zona Haţegului şi Maramureşului, înnobilaţi în secolul al XV-lea mai ales, care, într-adevăr, s-au maghiarizat în timp, precum cei din familia Cândea, care au devenit Kendeffi, Chindriş, care au devenit Kenderesi, Drag, care au devenit Dragffi etc. Dar acestea sunt cazuri izolate faţă de mulţimea românilor înnobilaţi care nu şi-au lepădat neamul, tradiţiile şi credinţa. Am văzut, în Ţara Lăpuşului, vom vedea şi în Ţara Chioarului, cum români înnobilaţi în secolele XVI-XVII traversează secolele până la noi cu prenume curat româneşti: Urs, Lup, Ionuţ, Todor, Iuon, Vasilia, Petre, Niculai, Ştefan, Gavrilă, Irimia, Costan, Alexa, Simion, Iacob, Gligor, Macovei, Toma, Chifor, Tănasie, Ilie, Ilisie, Dumitru, Nistor, Ignat, Maftei, Marcu, George, Filip, etc.
Să urmărim, în continuare, fenomenul înnobilării unor români din Ţara Lăpuşului.
Dumbrava, aparţine oraşului Târgu Lăpuş
Românii i-au zis cândva Dobrocina şi Dobrocel (1831), denumire de origine slavo-română foarte frumoasă. Era acolo, demult, o pădure de stejari.
Sat românesc, dar fără nobili români.
Fântânele, aparţine oraşului Târgu Lăpuş
A aparţinut de domeniul cetăţii Ciceului, domeniu al domnilor Moldovei aproape o sută de ani. În 1553, satul avea pe voievodul Gheorghe Vele.
1602: Adam, fiul lui Petru Raţ, cel de odinioară, lasă moşia sa din Dumbrava, în cazul morţii sale fără de urmaşi, tatălui său vitreg János Bálintitt și dulcei sale mame Zamfira Logofăt.
Identitatea Zamfirei Logofăt a preocupat şi pe românii de la începutul secolului XX. În revista „Răvaşul” de la Cluj, anul VII, din iulie 1909, apărea articolul „Zamfira Logofăt”, pe prima pagină, cu următorul conţinut: „La umbra deasă a zidurilor mănăstirii Prislopului îşi doarme somnul lin Zamfira Logofăt, binefăcătoarea acelui aşezământ cultural românesc. Cine a fost oare Zamfira Logofăt? S-a scris că ea să fi fost fiica Domnului muntean Moise (1529-1530), căsătorită întâia oară cu ungurul Ştefan Keserű, iar a doua oară cu polonul Stanislau Nisovski şi că a murit la anul 1580 (Sunt citate, la subsol, lucrările: Dr. A. Bunea: «Vechile episcopii», Blaj, 1902, p. 46; N. Iorga: «Documentele Hurmuzachi», XI, p. 854).
Tablou votiv din biserica românească din Teiuş (AB), reprezentându-i pe Petru Raţ şi Zamfira Logofăt, conform istoricul Ioan Gheorghe Raţiu din Braşov
Un foliant manuscris din colecţia noastră, de la începutul secolului trecut, conţine între altele, şi unele amănunte asupra unei persoane care a trăit în Ardeal cam tot în acela timp şi a purtat tot numele de Zamfira Logofăt. Estragem din acest manuscris următoarele date: «Zamfira Logofăt a fost fiica lui lancu. Ea a fost căsătorită de două ori. Soţul ei de prima căsătorie a fost Petru Ratz de Gâlgău, iar de a doua loan Balintitt, ambii unguri nemeşi Ardeleni. Zamfira a avut un singur fiu, născut din prima căsătorie, care s-a numit Adam. Acest Adam Ratz s-a căsătorit cu Drusiana Toroczkai şi urmaşul său în linie directă, în generaţia a şasea, a fost Iosif Kiss protonotarul comitatului Alba-inferioară. Acest Iosif Kiss intentează proces contra erezilor [urmaşilor] lui Ioan Balintitt, anume Francise Balintitt, Eremie Corniş şi Dominic Gal, pentru estradarea moşiilor antecesorei sale Zamfira Logofăt: Cetea (com. Alba inferioară), Tăuri (comitatul Bistriţa-Năsăud) şi Ilişua (comitatul Solnoc-Dobâca), cari numai amanetate fiind lui Ioan Balintitt au trecut pe urmaşii săi fără baze legale. Acest proces se decide la 9 martie 1815 înaintea forului judecătoresc din Murăş-Oşorhei în favorul lui Iosif Kiss».
În monografia familiei Ratz de Gâlgău [este citatată revista „Genealógiai füzetek”, apărută la Cluj, în 1903, p. 59] aflăm asupra Zamfirei Logofăt următoarele: «Adam Ratz, fiul lui Petru Ratz, face la anul 1602 act notarial pe baza căruia dispune, ca la caz când el ar muri fără descendenți, moşiile sale Poiana-Blenchii, Bogata-românească. Bogata-ungurească, Valea-porcului [Fântânele], Fălcuşa, Târlişua, Măgura şi Gâlgăul (toate situate în comitatul Solnoc-Dobâca) să treacă în proprietatea mamei sale Zamfira Logofăt şi a tatălui său vitreg Ioan Balintitt, în părţi egale». Sunt oare identice aceste două persoane, cari ambele poartă numele de Zamfira Logofăt?”. Semnează articolul Marţian.
Despre Petru Raţ, mort în bătălia de la Şelimbăr alături de Mihai Viteazul, la 28 octombrie 1599 şi înmormântat în Teiuş (vezi foto tabloul votiv din Biserica din Teiuş), există o bibliografie însemnată. Recent a scris despre familia Raţiu istoricul braşovean Ioan Gheorghe Raţiu, descendent din această familie de nobili români transilvăneni, o parte din Răţeşti rămânând români şi având un rol important în istoria românilor transilvăneni, şi o parte, din ramura de Gâlgău, s-a maghiarizat.
1607: János Bálintitt şi Adam Raţ au fost instalaţi cu acte în această moşie pe baza înţelegerii din anul 1602.
1607: Principele Sigismund Rakoczy înnobilează pe Ioan şi Lupu China, pe sesiile lor din Dumbrava.
1618: Este pomenit puşcaşul pedestru Ştefan Man.
Blazonul nobiliar al familiei Hărăguş de Fântânele
1658: Principele Gheorghe Rákóczy al II-lea nobilează pe sesiile lor pe Ilie Fărcaş, Costin Precup, Andrei Man, Vasile Hărăguş şi Grigore Boda (Bodea), puşcaşi verzi (uniforma oştenilor principelui) din Fântânele.
1662 aprilie 25: Principele Mihail Apaffy I, aflat în Făgăraş, înnobilează pe Lupu Marc din Fântânele.
1662: Principele Mihail Apaffy îi ridică pe Vasile şi Ştefan Haraguş la nobili cu blazon şi le scoate casele din povara publică, cu condiția să se prezinte, călare sau pedestru, cu o pușcă tip Tersenyi oricând şi oriunde va fi nevoie.
1662: Grigore Bodea, nobil cu o sesie nobiliară, şi Constantin şi Ştefan Precup, de aceeaşi condiţie, sunt reconfirmaţi nobili de către principele Mihail Apaffy I.
1663: Puşcaşii verzi drabanţi Grigore şi Teodor Buda sunt înnobilaţi de către principele Mihail Apaffy I. La fel sunt înnobilaţi şi Gheorghe, Ilie şi Ioan Zaharia şi înscrişi în rândul puşcaşilor verzi.
1664: Principele Mihail Apaffy îl scuteşte de serviciu ca puşcaş verde pe Vasile Ştefan Hărăguş de Fântânele, din cauza bătrâneții sale și dispune să fie trecut printre nobilii din comitat. De asemenea, ridică la statutul de nobil pe Constantin Precup.
1664: Sunt înnobilaţi Dumitru, Ioan, Grigore senior şi junior, Maxin, Zaharia şi Ignat Man de Fântânele şi, în acelaşi an, la 15 aprilie, şi Constantin Gavrila, cu condiția ca oricând, bine înarmați cu un cal sau cu o „pușcă de Tersényi”, să se prezinte acolo unde este nevoie şi să fie înscrişi în parcelele lor din Fântânele.
1672: Sunt introduşi în stăpânire în moşiile lor, fără nicio împotrivire din partea cuiva, Dumitru, Ioan, Grigore şi alt Grigore Maxin de Fântânele şi Zaharia şi Ignat Man.
1674 iulie 27: Principele Mihail Apaffy I confirmă nobilitatea în sesiile lor lui Iacob, ioan, Todor, Mihai, Matei şi Bartolomeu Man, zisă şi Pop de Fântânele.
1675: Este amintită familia nobiliară Chifor.
1675: Székely László primeşte în zălog moşie în Fântânele de la principele Mihail Apaffy I.
1676: Unul dintre proprietari este familia nobiliară Hărăguş.
1677: Hognog sau conducător (ductor) al puşcaşilor verzi din Fântânele este Andrei Man.
1694: Proprietară este văduva lui Székely László.
1702: Proprietari: văduva lui Székely László, Haller Sára, şi familiile cu o sesie iobăgească Man şi Hărăguş.
1713: Sunt atestate familiile cu o sesie nobiliară Man, Hărăguş şi Nemeş, care locuiesc în 7 case.
1714: Conform conscrierii oficiale, Gheorghe Bodea, Vasile Hărăguş, Andrei Man, Costan Precup şi Ilie Fărcaş, aparținând de cetatea Gherla, au fost ridicaţi la statul de nobili în 1658 de către principele Gheorghe Rákóczy al II-lea, și a fost citată înnobilarea în adunarea comitatensă ţinută în Beclean în 2 martie 1703.
1721: Proprietară este Sára Bucsesdi, văduva contelui Haller. Familia Precup de aici este nobilă. Proprietăţile familiilor Rácz și Horváth au fost ocupate de fisc și anexate Provizoratului din Ocna Dejului în 1819. În 1784, tot astfel au fost anexate şi părțile de moşie Hărăguş, Bodea și Maroşan, din partea Fărcaş. Părţile lui Man și Zaharia erau încă în proces în 1729.
Sára Bucsesdi nu este altcineva decât Stanca Buicescu, fiica lui Preda Buicescu, nepoata marelui spătar Diicul Buicescu, sfetnic al domnului Matei Basarab. A fost căsătorită de trei ori, în Transilvania inclusiv cu Székely László, amintit mai sus, apoi cu contele Haller. Stabilită în Cluj, în palatul Rhédey (cum este cunoscut astăzi), cumpărat de soţul ei László Székely, palat refăcut şi mărit de Sára, fostă Stanca de Buiceşti.
1750: Printre proprietari sunt şi Rácz Ádám şi György.
1766: Printre proprietari figurează şi membri ai familiei Rácz de Gâlgău.
1786: Printre proprietari figurează şi trei din familia Rácz, fiecare cu câte un iobag.
1838: Sunt 80 de nobili neplătitori de dare, din care 7 ştiu scrie, 77 sunt români şi ceilalţi de limbă maghiară.
1866: Proprietari cu drept nobiliar: 40 din familia Man, 16 din familia China, 12 din familia Zaharia, 12 din familia Hărăguş, 10 din familia Bodea, 3 din familia Gherman şi 2 din familia Fărcaş.
(Va continua)
e-Bibliotheca septentrionalis 