Particularități misionare interconfesionale. Calea Ortodoxiei

de dr. Vlad Ioan BONDRE

„Biserica este un trup, nu o clădire”[1] afirma Eugene Stowe în studiul său intitulat What’s So Special About the Church?. Pornind de la momentul Cincizecimii, Biserica își exercită lucrarea de propovăduire a Evangheliei față de toate popoarele lumii, chemându-le la unitatea în Iisus Hristos. Frumusețea și simplitatea primelor forme de organizare au determinat ca Biserica primară să-și exercite funcția ei misionară în plinătatea bucuriei și a credinței statornice, deoarece Dumnezeul cel Nou, propovăduit de Sfântul Apostol Pavel în areopag, devenise scop și ideal de urmat. Se observă în cursul istoriei încercarea Bisericii de a transmite credința creștină tuturor neamurilor, mai ales în perioada imediată Edictului de la Milano din anul 313, când Împăratul Constantin cel Mare oferă libertate de cult creștinilor. Încercarea bizantinului Ulfila de a introduce credința creștină printre goți, precum și dorința celților de a păstra flacăra credinței au reprezentat, așadar, formele primordiale și particulare ale misiunii Bisericii[2]. Responsabilitatea celor ce și-au împropiat credința în Iisus cel înviat a contribuit direct la îndeplinirea de către aceștia a poruncilor lui Dumnezeu.

Dezvoltarea rolului misiunii de către Biserică a arătat că ea mai păstrează valențele primelor veacuri creștine, modul deplin al lucrărilor lui Dumnezeu, pentru ca, prin Biserică, omul să devină biserică, nu doar în sens comunitar, ci și în sens de oblațiune. Fiecare Biserică se concentrează pe răspândirea învățăturii ei, folosindu-se de toate capacitățile posibile pentru a chema înspre sine pe cei care doresc a se uni în comuniune. Darurile pe care Iisus Hristos le oferă membrilor Bisericii în acest sens, devin, potrivit lui William MacDonald, „prinoase în vederea slujirii misionare”[3].

Pentru Biserica Ortodoxă, practicarea misiunii ca dat cuprinde în sine toate caracteristicile oamenilor, de aceea, se evidențiază atenția deosebită pe care Biserica o acordă fiecărui membru, pentru a desluși cele ce ochii nu pot vedea și mintea nu le poate pricepe[4]. Exemplul și particularitatea misionară a Bisericii Ortodoxe în această ipostază pot corespunde cu factorul unificator adus Bisericii Ortodoxe Române, deoarece prin valențele și atributele sale, așa cum arată părintele profesor Vasile Citirigă, „Biserica a imprimat în poporul român odată cu credința în Dumnezeu, taina ei, ca trup al lui Hristos… i-a insuflat modul de a fi, de a gândi… dar mai presus de toate, rolul Bisericii a fost acela că a unit în conștiința românului limba cu credința și românitatea cu calitatea de creștin”[5].

Potrivit învățăturii Bisericii Ortodoxe, misiunea înseamnă efort depus pentru Împărăția lui Dumnezeu, cuprinzând aici toate actele și mărturisirile de credință necesare vieții autentice în Iisus Hristos. În studiul Câteva reflecții asupra raportului dintre misiune și ecumenism, părintele profesor Daniel Benga demonstrează faptul că Biserica Ortodoxă nu este un instrument prin care misiunea ei să fie pusă în practică, ci ea reprezintă modul prin care misiunea impune o practică a credinței în diverse spații culturale. El consideră, de asemenea, că forma eclesiologică a misiunii ortodoxe înglobează mântuirea oamenilor și slava pe care o aduce lui Dumnezeu[6]. Așadar, particularitatea Bisericii Ortodoxe implică slava dată lui Dumnezeu cel unul în Ființă și întreit în Persoane, legându-o de purtarea și cinstea Sfintei Cruci, ca simbol al victoriei în lupta cu potrivnicul. Acesteia i se adaugă, potrivit lui Origen, și actul iubirii supreme „pe care ne îndeamnă să o împărtășim, din interior, împreună cu koinonia, în care este prezentă plenitudinea Sfintei Treimi”[7]. În cartea sa, Două viziuni Ortodoxe cu privire la Biserică – Bulgakov și Florovsky, Miguel de Salis Amaral remarcă ideea lui Florovsky, care crede că koinonia are la bază existența creștină, deoarece membrii Bisericii îndeplinesc sarcina misionară în sens de comuniune[8]. Adevărata valoare misionară a Bisericii Ortodoxe stă în strânsă legătură cu izvorul ei nesecat, reprezentat de Sfintele Taine. Identificarea Bisericii cu Iisus Hristos se face prin actualizarea plenară a Sfintelor Taine în spațiul extins al demnităților Sale împărătești. Cu alte cuvinte, ființa misionară a Bisericii corespunde întru totul cu caracterul misionar al Mântuitorului Iisus Hristos prin cele șapte taine, văzute, în acest sens, ca punte de legătură între izvorul existenței și însușirea darurilor. Succesiunea ideilor este confirmată și de Gregorios Larentzakis, care spune că „Biserica este o taină, deoarece are dimensiunea sa orizontală, dar nu poate exista fără dimensiunea sa verticală; altfel nu ar fi Biserica adevărată a lui Hristos”[9]. Oferind mandatul divin prin Sfânta Taină a Hirotoniei, Iisus Hristos demonstrează că Biserica ca extensiune socială caută să păstreze nealterat Adevărul despre care mărturisesc apostolii aleși de Dumnezeu. Această particularitate misionară a Bisericii Ortodoxe referitoare la caracterul propagator al Sfintelor Taine deschide o nouă perspectivă, mult mai largă, asupra faptului că ορθοδοχια, ca dreaptă credință, păstrează neschimbat conținutul învățăturii sale, prin succesiunea apostolică. Pentru părintele profesor Theodor Stelianopoulos, „Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a lui Dumnezeu pe pământ și păstrează plinătatea Adevărului lui Hristos, continuând Biserica Apostolilor”[10].

 Natura apostolicității Bisericii este, de fapt, natura ei misionară, deoarece implică continuarea misiunii și activității lui Iisus Hristos. O remarcă deosebită o întrezărește John Wand atunci când face referire la spațiul cadru al misionarismului. El crede că nu a fost o distanță foarte mare între misiunea supremă a Mântuitorului și cea a restului apostolilor[11], indicând astfel ideea de continuitate, tocmai pentru a se înțelege că nu a existat nicio scursură a Adevărului revelat. Trimiterea celor doisprezece apostoli la propovăduire (Matei 29, 18) către toate neamurile lumii (Marcu 16, 15), a adus în conștiința societății o nouă ideologie, cea a misionarismului religios. Disponibilitatea apostolilor de a-și lăsa meseriile lor poate coincide cu caracterul misionar al Mântuitorului Iisus Hristos, care a lăsat domnia alături de heruvimi și serafimi, venind astfel să întemeieze pe pământ Împărăția Cerurilor, prin Jertfa de pe Cruce, ca prin Biserica cea în chip de nevăzut să cuprindă în sine mântuirea omului. „Şi plecând Iisus de acolo, a văzut un om care şedea la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis acestuia: Vino după Mine. Şi sculându-se, a mers după El” (Matei 9, 9); „Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Matei 4, 18-19).

Învățătura Sfinților Apostoli sau kerygma a reprezentat modul în care a funcționat apostolicitatea Bisericii. După moartea ultimului apostol, Biserica a rămas unica formă de păstrare și transmitere a mesajului divin[12]. Unii teologi, precum Johan Lukasse, au văzut prin aceasta punctul de pornire a misiunii Bisericii, deoarece prin apostolat se exprimă modul de lucru al celor care trăiesc credința autentică și nu se opresc atunci când consideră că au dobândit vreun câștig[13]. Din acest motiv, trebuie respectată reputația Sfântului Apostol Pavel, care a salvat prin cuvânt creștinismul de la pecetea de sectă ce avea să i se dea în vremea iudaismului[14]. Prin misiunea lor, crede Ivan Evseev, „apostolii reprezintă exemplul unui devotament deplin față de înalta cauză a slujirii lui Dumnezeu, dusă până la sacrificiul suprem”[15], dar acest fapt, în viziunea unor cercetători, precum Rienk Kuiper, indică o contradicție, deoarece ei afirmă că Biserica nu se bazează pe apostolatul universal al colaboratorilor lui Iisus Hristos. Premisa de la care pornesc aceștia este fundamentată pe faptul că doar Sfântul Apostol Petru ar reprezenta baza Bisericii și nu toți apostolii[16]. Răspunsul dat acestora trebuie căutat în paginile Sfintei Scripturi, acolo unde Sfântul Evanghelist Ioan arată că temelia Bisericii se bazează pe învățătura tuturor apostolilor, care este echivalentă cu cea a Mântuitorului Iisus Hristos (Ioan 17, 20). Darul făcut de Persoanele Sfintei Treimi Bisericii prin succesiunea apostolică implică o corespondență directă între membrii ei și mesajul propovăduit. Dacă apostolii sunt continuatorii învățăturii mesianice, este exclusă orice idee care să pună sub semnul întrebării autoritatea acestora, cu atât mai mult cu cât, în episodul evanghelic de la Înălțare, Iisus Hristos le făgăduiește un Mângâietor (Ioan 14, 16), care să le aducă aminte de El și de toate cele ce i-a învățat.

În Noul Testament termenul apostol apare de peste 80 de ori, înțelegându-se astfel că prin mandatul lor, apostolii au datoria de a-și exercita misiunea la care au fost chemați. Conform filosofului Herbert Kane, subiectul succesiunii apostolice și al mandatului de misionari dat apostolilor întrezărește o întrebare fundamentală: „Dacă toți apostolii sunt misionari, prin succesiune toți oamenii sunt misionari?”[17]. Un eventual răspuns ar trebui să fie fundamentat pe concepția Bisericii Ortodoxe care arată  că misiunea nu înseamnă doar propovăduirea Evangheliei la necreștini, ci întărirea celor care au fost deja botezați, pentru a deveni, la rândul lor, exemple pentru întreaga lume. Așadar, misionarismul ortodox nu se mulțumește cu un câștig imediat, ca mai apoi flacăra credinței să se domolească, ci caută toate mijloacele necesare să consolideze și intensifice mărturia religioasă a Preasfintei Treimi. Misionarismul nu mai reprezintă un contrast între civilizații, ci ține de evanghelizarea și convertirea popoarelor la creștinism.

Viziunea Bisericii Romano-Catolice cu privire la misiunea ei cuprinde o serie de schițe și planuri, determinate de anumite fundamente din spațiul ei istoric. Orientarea de la care pornește planul ei misionar, are la bază patru puncte: Lumen Gentium – Lumina neamurilor, Ad Gentes divinitus – Răspunsul Divin al Națiunii, Apostolicam Actuositatem – Apostolicitatea Laicilor și Gaudium et Spes – Bucurie și Speranță. Dacă primele două reprezintă caracteristicile și atributele specifice Bisericii Romano-Catolice, următoarele două caută să facă un front comun cu cel al Bisericii Ortodoxe, diferența fiind aceea că profilul misionar al Bisericii strămoșești cuprinde deja în sine întâlnirea cu lumea și prefacerea membrilor ei ca misionari activi. Pentru Biserica Romano-Catolică, rolul misionar al laicilor este unul aparte, deoarece, în viziunea lui Marius Florescu „ei sunt parte a poporului lui Dumnezeu, fiind botezați în Iisus Hristos și participând într-un mod propriu la slujirea arhierească, profetică și împărătească a lui Iisus Hristos, exercitându-și misiunea care este specifică oricărui popor creștin”[18]. Problema misionarismului a fost foarte bine înțeleasă de către Biserica Romano-Catolică, atribuindu-i-se foarte multă atenție, deoarece s-au întrezărit în sânul Bisericii Apusene cazuri de creștini preocupați de practicile orientale, confundându-le cu practici religioase[19]. Desigur, toate religiile accentuează ideea unui zeu suprem, dar acesta este departe de Dumnezeul cel Adevărat. Acest fapt trebuie să conducă la înăsprirea profilului misionar, ca astfel să se facă o departajare clară între practica creștină și sincretismul religios[20]. Înțelegând această profundă criză, Henri de Lubac vede în sânul Bisericii Apusene răspunsul acestui fenomen oriental, făcând referire la însemnătatea misionară a acestei Biserici, motiv pentru care afirmă că „ea asigură unitatea noastră, nu prin destinul comun, ci prin vocația noastră comună”[21], îndemnând astfel la împroprierea unui misionarism personal.

Evaluarea convingerilor religioase de către tânăr pune în discuție problema culturii și trăirea sentimentului religios prin practicile Bisericii, motiv pentru care se întrezărește un nou orizont în sânul Bisericii Romano-Catolice, care vede această linie a gândirii ca fiind în contrast cu mesajul Evangheliei. Contextual, Biserica Apuseană încearcă să arate că spiritul modern al cunoașterii este departe de principiul învățăturii creștine. Din acest considerent ea se folosește de misiunea ei, pentru a integra în spațiul cognitiv al credincioșilor ei ceea ce Papa Paul al VI-lea exprimă în mod vădit: „trebuie să se facă toate eforturile în vederea evanghelizării culturii… Însă această întâlnire nu se va produce dacă evanghelia nu este proclamată”[22].

Echilibrul gândirii Bisericii Ortodoxe și Romano-Catolice cu privire la profilul misionar al acestora este contrariat de dinamica pe care Biserica Protestantă o înfățișează prin implicarea ei în viața credincioșilor. Cu siguranță, secolul al XVI-lea, prin reforma protestantă, a dat naștere unui nou tip de misionarism, potențat de dorința unora de a se implica efectiv în lucrarea Bisericii, dar acest fapt nu trebuie să fie un extremism religios.

Cunoscută sub termenul de propagatio, termen dat de unul dintre cei mai mari luterani, Philipp Nicolai, misiunea Bisericii Protestante implică un întreg sistem de analiză, prin programe de propovăduire și îndoctrinare[23]. Dar acest sistem, de la sfârșitul secolului al XVI-lea, nu corespundea cu gândirea întemeietorului reformei protestante. Nu se cunosc motivele pentru care Martin Luther ajunge a fi etichetat ca fiind lipsit de viziune misionară[24], ca mai apoi să fie lăudat pentru ea, dar cu siguranță acest paradox poate fi lămurit prin faptul că bisericile misionare care au rezultat în urma reformelor sunt, de fapt, rezultatul propriului efort și nicidecum mărturia Cincizecimii. George Peters crede că reforma a stabilit o nouă viziune, canalizându-se pe mobilizarea lumii la nivel misionar[25]. Doctrina misionară prezentă în cadrul Bisericii Protestante caută să afirme că Dumnezeu este cel Care dă puterea de a transmite mesajul evangheliei Bisericii, iar misiunea membrilor ei este o datorie a acestora[26]. Indiferent de capacitatea teologică a membrilor, ei au datoria de a fi misionari în orice împrejurare concretă a vieții, deschizând astfel noi tipuri de lucrări misionare, uneori mai apropiate de năzuințele societății decât de tradiția apostolică a Bisericii. Potrivit lui Peel John, „misiunea Bisericii Protestante reprezintă un nou tip de acțiune socială, bazată pe voluntariat și pe mobilitatea opinii publice”[27]. Pentru a împiedica o discrepanță de profunzime determinată de diferențele dogmatice, Biserica Protestantă încearcă să se aproprie de celelalte două Biserici prin lucrarea ei misionară, stabilind o legătură comună, care să aibă ca scop propovăduirea Evangheliei și încreștinarea popoarelor păgâne. De aceea, unii teologi protestanți afirmă în studiul Mission as Transformation – A theology of the Whole Gospel, că „misiunea Bisericii Protestante este conectată cu Împărăția lui Dumnezeu și cu misiunea lui Hristos. Credința în Sfântul Spirit a inspirat misiunea Bisericii cu un zel pentru evanghelizarea globală”[28]. Întrezărind pe alocuri particularități comune, misiunea Bisericii poate, așadar, rezona cu gândul Sfântului Vasile cel Mare care spune: „Doamne, fă să înceteze dezbinarea Bisericilor, potolește întărâtările păgânilor…pe toți ne primește în împărăția Ta”[29]. Se poate asocia în acest context și afirmația părintelui profesor Ștefan Pomian care spune că „unitatea credinței în Biserică este asemănată cu unitatea boabelor de grâu într-o pâine”[30]. Dorința comunităților de a poseda un caracter apostolic trebuie să respecte statutul dogmatic al Bisericii, deși în unele ședințe ale Consiliului Ecumenic al Bisericii din anul 1983 se acordă libertatea slujirii succesiunii apostolice prin har[31]. Rezultatul lucrării misionare a Bisericii Protestante poate contribui în contextul societății contemporane, la extinderea spațiului evanghelizat, chiar dacă nuanța învățăturii de credință este dizolvată prin îndepărtarea de Biserica Tradițională.

Scopul misiunii Bisericii este în realitate unul universal, de a propovădui Evanghelia și învățătura creștină, care îl reprezintă pe Hristos cel înviat la toată lumea. Responsabilitatea acestei misiuni are un caracter duhovnicesc, deoarece implică prezența Sfântului Duh, Cel Care insuflă puterea cuvântului care va rodi în sufletul celor încreștinați. Procesul transformării este cu totul aparte, deoarece, prin acest atribut misionar, se produce o schimbare a întregii existențe, atât a Bisericii ca Trup al lui Hristos (Coloseni 1, 24), cât și a credincioșilor ca mădulare ale Lui (Efeseni 5, 30), realizându-se o armonie perfectă în duh și adevăr (Ioan 4, 24).

[1] Eugene L. Stowe, „What’s So Special About the Church?”, în Questions You Shouldn’t Ask About the Church, Missouri, Edit. Beacon Hill Press of Kansas City, 1989, p. 16.

[2] Eric E. Wright, A Practical Theology of Missions – Dispelling the Mystery, Recovering the Passion, Leominster, Edit. Dayone Publication, 2010, p. 95-98.

[3] William MacDonald, Christ Loved the Church – An Outline of New Testament Church Principles, Illinois, Edit. Midwest Christian Publishers, 1956, p. 45.

[4] James J. Stamoolis, Eastern Orthodox Mission Theology Today, New York, Maryknoll, Edit. Orbis Books, 1986, p. 53.

[5] Vasile Citirigă, „Misiunea Bisericii în apărarea ființei poporului român și în lupta antisectară, astăzi și în viitor”, în Revista Teologică, 16/2006, p. 20.

[6] Daniel Benga, „Câteva reflecții asupra raportului dintre misiune și ecumenism”, în Teologia, 6/2002, p. 14.

[7] Origen, Comentariu la Psalmi, Ps. XXIII, P.G., t. XII, col. 1265 B. apud. Calinic Botoșăneanul, Logica Trinității, Cluj-Napoca, Edit. Gedo, 2005, p. 211.

[8] Miguel de Salis Amaral, Două viziuni Ortodoxe cu privire la Biserică – Bulgakov și Florovsky, traducere în română de Daniela Chețan, Cluj-Napoca, Edit. Presa Universitară Clujeană, 2009, p. 275-276.

[9] Gregorios Larentzakis, „Biserica cea una și unitatea sa. Considerații din perspectiva Teologiei ortodoxe”, în Revista Teologică, 17/2007, p. 91.

[10] Dept. Of Rel. Education, Greek Orthodox Archdiocese, Christ in our Midst, Brookline, Mass. apud. Anthony M. Coniaris, Introducere în credința și viața Bisericii Ortodoxe, traducere în română de Constantin Făgățean, București, Edit. Sofia, 2001, p. 3.

[11] John W. C. Wand, The Church – It’s nature, structure and function, New York, Edit. Morehouse Gorham Company, 1948, p. 36-37.

[12] Gerald F. Moede, Oneness in Christ – The Quest and the Questions, New Jersey, Edit. Minute Press, 1981, p. 94.

[13] Johan Lukasse, Churches with Roots, Kent, Edit. STL Bromlev, 1990, p. 46.

[14] Emerson S. Colaw, Paul – His Message About the Church, Abingdon, Edit. Graded Press, 1987, p. 56.

[15] Ivan Evseev, Enciclopedia Simbolurilor Religioase și Arhetipurilor Culturale, Timișoara, Edit. Învierea, 2007, p. 47.

[16] Rienk B. Kuiper, The Glorious Body of Christ – A Scriptural Appreciation of the One Holy Scripture, Pennsylvania, Edit. Banner of Truth, 1966, p. 67-68.

[17] J. Herbert Kane, The Making of a Missionary, Michigan, Edit. Baker Book House, 1989, p. 13-15.

[18] Marius Florescu, Misiunea în slujba unității Bisericii lui Hristos, Timișoara, Edit. Eurostampa, 2014, p. 50-68.

[19] Jean Danielon, The Salvation of the Nation, Londra, Edit. Sheed and Ward, 1949, p. 2-3.

[20] Este necesar a se face precizarea că sincretismul religios cuprinde în structura lui religiile orientale și, totodată, practicile acestora. Sincretismul caută prin dogmele sale căi prin care să atragă un număr cât mai mare de tineri și nu numai. Religiile orientale sunt un indezirabil pentru religia creștină, deoarece nu aduce niciun beneficiu sufletului, ci amărăște starea de comuniune cu Divinul. Ceea ce prezintă aceste religii, este concepția despre om și mai mult decât atât, faptul că viața este înțeleasă prin analogie cu universul și fenomenele care-l însoțesc, cf., Jean Chatterji, Filozofia ezoterică a Indiei, București, Edit. Princeps, 1991, p. 57.

[21] Henri de Lubac, Meditație asupra Bisericii, traducere în română de Marius Boldor și Valeria Pioraș, București, Edit. Humanitas, 2004, p. 184.

[22] Evangelli nuntiandi 26. apud. Alois Bișoc, „Misiunea Bisericii în lumea contemporană”, în Dialog Teologic, 9/2006, p. 261-262.

[23] David J. Bosch, Transforming Mission – Paradigm Shifts in Theology of Mission, New York, Maryknoll, Edit. Orbis Books, 1991, p. 249.

[24] Martin Luther și Jean Calvin au considerat că implementarea credinței este sarcina autorităților publice, motiv pentru care nu au luat contact cu necreștinii, cf., Johannes Verkuyl, Contemporary Missiology – An Introduction, Michigan, Edit. William B. Eerdmans Publishing Company, 1978, p. 19.

[25] George W. Peters, op.cit., p. 214-215.

[26] Kjell Olav Sannes, „Leadership and Ministry an Evanghelical Lutheran View”, în Mission to the  World – Communicating the Gospel in the 21st Century – Esays in hounour of Knud Jorgensen, Oxford, Edit. Regnum in cooperation with Egede Institut and Areopagos, 2008, p. 326-327.

[27] John D. Y. Peel, Religious Encounter and the Making of the Yoruba, Bloomington Indiana University Press, 2003, p. 7. apud. Hilde Nielssen/Inger Marie Okkenhaug/Karina Hestad Skeie, „Introduction”, în Protestant Missions and Local Encounters in the Ninetheenth and Twentieth Centuries, Leiden, Edit. Koninklijke Brill NV, 2011, p. 4.

[28] Vinay Samuel/Chris Sugden, Mission as Trasformation – A theology of the Whole Gospel, Oxford, Edit. Regnum Books International, 1999, p. 114.

[29] Sfântul Vasile cel Mare, „Liturghia”, în Carte de rugăciuni cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Sibiu, Edit. Andreiana, 2011, p. 95.

[30] Ștefan Pomian, „Biserica – Expresie a cuvântului << Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu împreună cu ei” și unitatea credinței >>, în Ortodoxia Maramureșeană, 15/2010, p. 86.

[31] Serafim Alexiev/Serghie Jazadjiev, Ortodoxia și ecumenismul – De ce un creștin ortodox nu poate fi ecumenist, București, Edit. Babel, 2012, p. 42-44.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: