Ce vremuri… Ce oameni erau…

MOTTO: În casa aceasta a locuit un om, / avea în grădină flori și roșii / și dimineața îl trezeau cocoșii, / iar fructele le lua direct din pom! // [] în jur era tot veselie, / dar, anii au fugit ca… hoții. // Acum n-ai ce să mai admiri, / omul a plecat, de mult, spre stele, / lăsând aicea toate cele / și un crâmpei de amintiri, // care… vor dispărea și ele… (Titina Nica Țene, „Zădărnicie”)

de Angela-Monica JUCAN

Locuiam în Cluj, într-un modest cartier de case. Între două colțuri de stradă, cu vecinii din dreapta, stânga, de vizavi, eram în relații foarte apropiate.

Vara-iarna, toată lumea întreținea și curățenia stradală, cât ținea gardul fiecăruia (nici vorbă să o fi făcut Sfatul Popular –„primăria” de-atunci), inclusiv (vara) partea carosabilă (care era de pământ). Când ningea, cine ieșea mai devreme dădea două-trei lopeți de zăpadă și în partea de trotuar a vecinilor din dreapta și din stânga, nu se zgârcea la lucru nici dacă data următoare se nimerea să fie tot el primul. Zăpada de pe carosabil o tasau mașinile care treceau ocazional pe-acolo.

Cam toți aveam porci și găini. Nimeni nu se plângea de miros. Porcii îi tăia măcelarul, dar veneau și bărbații din jur să ajute proprietarii la ținut animalul. Când era la pârlit, apăreau și copiii, să primească ureche și coadă. Din carne și din mezeluri, se făcea pachet pentru vecini, fie că au ajutat, fie că nu, fiindcă fiecare tăia porcul în altă zi și cu alt măcelar (de regulă, amator, nu profesionist), deci rețetele nu erau aceleași și nici momentul sacrificării animalului (în jur de Ignat, dar se lucra șase zile din săptămână, avea și măcelarul serviciul lui – se potriveau cum se putea). Ai tu azi, mai devreme decât celălalt, las’ să aibă și el și acum, măcar de gust. Și să vedem ale cui sânt mai bune. Da… postul era neglijat deja în această perioadă, chiar și de către bătrâni, că, doar, la prânz și la cină se prepara și masa de pomana porcului. De-aici să fi pornit ziua de azi?

Dacă o gospodină avea nevoie, fortuit, de un ou, de două, de trei și-i era greu să meargă la piață sau nu avea timp, se ducea la o vecină care avea găini, și aceasta i le „împrumuta” de tot, adică fără bani și fără să le aștepte înapoi. O ceașcă de ulei, de făină sau de zahăr se restituiau, că ele se cumpărau, iar într-o vreme, zahărul și făina se dădeau pe cartelă. Ouăle însă erau ouate de găini gratis. Nu conta că întreținerea lor costa, nu-și făcea nimeni asemenea socoteli.

Legume aveau cam toți cei de pe partea noastră, totuși câte ceva aveau unii, alții nu, cei de vizavi, deloc sau aproape deloc (terenul din jurul casei era mult mai mic acolo, abia de-o curte, compartimentată cu cotețe și, eventual, un strat cu ceva cultivat, încropit lângă gard), și-atunci, cine avea dădea altuia, când îi cerea, tot gratis, ca ouăle. Dacă un pom era aproape de gard, putea culege liniștit și vecinul, iar dacă ajungeau crengi și în curtea celuilalt, ce se făcea pe ele era cu totul al lui.

Când o familie pleca din localitate, lăsa cartela de pâine căruiva dintre vecini, că era caroiată pe zile numerotate – ziua și pătrățica – și era păcat să se piardă. (Nu era criză de pâine – cea integrală era pe cartelă, dar se găseau la liber – mai scumpe – pâine albă și franzelă numai albă.)

Țiganii din colțul de vizavi (colț cu strada principală) aveau doi băieți, Géza și Öcsi, și o fetiță, Magdi (se țineau unguri, de aceea aceste nume), ne jucam împreună, la ei acasă am mâncat, cu tata, raci gata preparați de mama lor. Îi prindea tatăl lor, șofer de camion, din râul Nadăș. Dacă, în general, țiganul era respins, ăștia, în mica noastră comunitate, nu erau, pentru că, înainte de etnie, ei ne erau vecini, chiar dacă nu erau proprietarii casei (stăteau cu chirie într-o singură cameră, care le era și bucătărie).

Vecinii știau cam tot ce aveau ceilalți și, la nevoie, se împrumutau și cu unelte și alte obiecte (cântar, chiar termometru etc.); venea câte o vecină să-și tivească ceva, dacă ea nu avea mașină de cusut. Și iar pot pune-un etc.

Ca într-o familie, mai apărea și câte o neînțelegere, vecinii se mai… certau. Supărarea nu ținea mult și, nu o dată, împăcarea tocmai prin ajutor sau împrumut se producea: avea unul nevoie de ceva, se ducea să ceară, vecinul era bucuros să-l ajute, și gata, conflictul era închis. Sau pur și simplu venea unul la altul cu vreo „știre”, și totul decurgea ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Simplu. Nu erau ireconciliabili și nici nu umblau cu scuze, iertări, promisiuni – chestii de-astea de dramoletă.

Ziua, porțile erau închise numai cu riglu (zăvor), pentru străini; vecinii îl știau și intrau fără să sune, ca acasă; la cei din stânga noastră, nici nu se închidea poarta deloc (poate noaptea), că aveau vreo patru-cinci familii de chiriași și era un du-te-vino continuu acolo.

Vecinii nu se prea invitau între ei ca musafiri așa, doar de curtoazie și petrecerea câtorva ore împreună, însă erau chemați întotdeauna la evenimentele mari – „riturile de trecere”: logodnă, nuntă, botez, înmormântare, parastas. Câteodată, și la sărbătorirea majoratului. Pe-atunci, doar masa care urma cununiei se făcea la restaurant sau la vreo cantină, celelalte – acasă.

Bărbații veneau rareori fără treabă – veneau când era nevoie de ajutor la lucru sau unul era solicitat pentru că era mai priceput la ceva, poate chiar cu calificare. Mai veneau la colindat, la urat de Anul Nou sau pentru felicitări la zile onomastice, la udat de Paști. Cu ei, conversațiile se derulau mai mult în stradă, la întâlniri întâmplătoare (dar deloc rare).

„În povești” – la taclale – veneau doar vecinele și nu cred c-a fost o zi în care să nu fi fost măcar una la noi. Așa și la alții. Femeile povesteau una-alta, puneau țara la cale, se mândreau cu realizările copiilor și ale nepoților, împărtășeau câte o bârfă din aia fabuloasă, de minunat cu săptămânile, până apărea altă întâmplare de poveste și de povestit. Își ducea una alteia câte ceva considerat deosebit – o mâncare, o prăjitură, un lucru de mână, săpun de rufe preparat în gospodărie (una îl făcea cu mentă, pusă crenguțe întregi), ocazie cu care primeau laude (sigur). Dădeau-primeau rețete culinare, modele de broderii, de tricotaje. O vecină lucra toată ziua la macrameuri, făcea perdele, fețe de masă, milieuri pentru vânzare, iar alta, văzând-o cât muncește, s-a oferit să-i facă ea șnurul („șinor” îi zicea), așa, benevol, și i-a și făcut kilometri întregi, cred că. I-o fi dăruit cealaltă, de mulțam, vreo piesă de pus pe mobilă, cam atât. Deși cea cu macrameurile lucra pe bani, vecinelor le dădea modelele și tiparele, iar pe unele le-a și inițiat în tehnica acestui tip de dantelă-broderie (a fost o modă).

Deși unii erau intelectuali, alții muncitori, casnice, pensionari fără multă școală, nu se simțea nimeni mai cu moț și, mai ales, „superiorul” nu era invidiat de ceilalți (poate admirat) și nici suspectat de infatuare (că nici nu era).

Demult, erau puține telefoane particulare. Dar, de vorbit, aveau cam toți nevoie să vorbească (cu rude de departe) în anumite momente. Se mergea și la poștă (combinată cu telefoanele atunci), dar se apela, în caz de vreo urgență, și la vecinii cu telefon. Niciun deranj! Și televizoarele au fost puține la început. Uneori, când erau în program filme sau emisiuni de divertisment („Varietăți”), unii se autoinvitau și erau primiți, alteori, erau invitați. Nu numai că gazdele nu se simțeau importunate de neinvitați, dar „se simțeau” și să pună ceva pe masă – niște gustări, o prăjitură, ceva de băut. Musafirii chemați și nechemați duceau, de obicei, câte un mic cadou, nu cine știe ce, doar cât să nu meargă cu mâna goală.

Frigiderele au fost puțin solicitate pentru folosire în comun, oamenii erau obișnuiți fără, totuși se mai întâmpla ca o vecină să o roage pe alta să-i păstreze ceva în frigider. „Nicio problemă”.

Când domnul Józsa, mare bețivan (fost crâșmar, de altfel), a fost găsit inconștient, căzut într-un șanț, vomat, urinat, plin de noroi, că ploua și strada nu era asfaltată, au venit trei vecini cu lopeți, l-au cărat cu ele la casa lui și, nefiind nimeni acasă, poarta încuiată, l-au trecut cumva peste gard, măcar să fie în curte, să nu-l calce vreo mașină sau să-l tâlhărească cineva. În halul în care era, ar fi fost „cam” neplăcut să-l fi luat un vecin acasă la el. Altfel, Józsa era om de treabă, se și pricepea la meșterit tot felul și nu se dădea în lături să facă și pentru alții câte ceva. Drept răsplată, primea, mulțumit, un pahar de țuică, de vin.

A fost odată ca niciodată, pe când vecinul era mai prețuit decât fratele… Pentru că vecinul era aproape și era și aproapele. Era și o vorbă că până vine fratele de pe unde locuiește, îți poate arde casa, dar vecinul e lângă tine.

„Fost-a, n-a fost, ori a fost vis?”… (Garabet Ibrăileanu, „Adela”)

*

Strada mea de cândva…

„În casa aceasta a locuit un om, / avea în grădină flori și roșii / și dimineața îl trezeau cocoșii, / iar fructele le lua direct din pom!”

Omenia s-a dus odată cu oamenii. Copiii deveniți adulți și-au întemeiat familii și s-au mutat cu locuința, ceilalți s-au mutat Dincolo. S-au vândut, s-au dărâmat casele nepretențioase de-atunci, s-au ridicat vile impunătoare. Noii veniți s-au impus și ei, cu intenții „civilizatoare”, cu îndrăzneala celui avut, desconsiderând omul modest și traiul modest. Doi „băștinași” dacă au mai rămas dintr-o familie, bătrâni de-acum, erau reclamați că mai țin două-trei găini și… le miroase veneticilor (creșterea porcilor era deja oficial interzisă). S-au dus, până la urmă, și ei…, „omul a plecat, de mult, spre stele, / lăsând aicea toate cele / și un crâmpei de amintiri, // care… vor dispărea și ele…”

Totul e înstrăinat acum, nu mai e nimeni din vremea poveștilor și-a mâinii întinse, „anii au trecut ca hoții”. Nu știu „exact” cum mai e pe fosta mea stradă, dar știu de pe când mai erau acolo ultimii doi vecini și le mirosea altora a găinile lor. Și văd peste tot, și-așa o fi și-acolo, cum s-a instalat multă răutate, s-au pus distanțe unde cândva erau apropieri, invidia roade suflete. A-l ataca pe altul a devenit ceva curent. Nu mai încapi de celălalt. Prieteniei i-a luat locul dușmănia. Binele făcut cândva e uitat și ținut minte numai răul sau ce e interpretat ca fiind rău. Și nu se sfâșie doar doi oameni. Dacă unul se comportă agresiv, se găsește imediat o haită întreagă să i se alăture – ce-i drept, tot… gratuit… În asta constă ajutorul azi: ajutor la rău. E și un gust nesănătos de a râde (cât mai public posibil) de altul, iar colaborarea constă în a-i antrena și pe alții să-și bată joc. Sau în a se prinde, unii, chiar nechemați în acest joc. Altfel de autoinvitați…

Un Józsa bácsi azi? – L-ar împinge vecinii, cu dispreț și sadică bucurie, pe carosabil. Carosabilul asfaltat acum și mult mai circulat… Altă viață…

A dispărut capacitatea (s-a lăsat să se piardă) de a-l îngădui (cum zicea profesorul Ion Șeuleanu, fie iertat) pe celălalt.

De la pomana porcului din Postul Crăciunului să fi pornit alterarea ființei umane?

One Response to Ce vremuri… Ce oameni erau…

  1. angelasimionca spune:

    Redacția: Am primit aceste versuri la redacție din partea unei distinse colaboratoare, doamna Gabriela Gențiana Groza, ca răspuns la materialul de mai sus:
    „Sunt cam departe zilele acelea, nu le putem aduce înapoi…
    Aș zice că la noi și pe aiurea, ne confruntăm cu zilele de-apoi
    Nu vezi că dintr-odată cerul, e năpădit de glod și de nevoi?
    Nu-i vorbă, că avem „haleală”, dar ne „halim” Angela, între noi?!?
    Singurătatea, pizma, urâciunea, ne-apasă cu-încântare zi de zi,/
    nu știm ce o mai fi de-acum ’nainte, or fi doar semne că-n genune ne-om trezi?
    Ferice de acela care speră că toate-acestea s-or mai domoli,
    Doar Dumnezeu din ceruri, Sfântul, ne-o urechea aici… sau unde-om fi!…”
    Redacția: Mulțumim doamna Groza!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: