UN COLAC DE GRÂU, FRUMOS CA ȘI FAȚA LUI HRISTOS

de Mirela PENU

Mult am mai dorit eu să ajung la tine, tărâm de vis, tărâm de dor, tărâm de cântec, tărâm de istorie!

Uneori, închideam ochii și lăsam gândul să mă ducă departe, departe, peste dealuri și creste, peste ape și șesuri, până la Tisa cea albastră.

La hotarul de nord mă opream, pentru a privi, minute întregi, cu toate simțurile treze și cu ochii minții larg deschiși, în jur!

Te priveam, pământ de legendă și te iubeam intens, în vis, cu tot ce era al tău! Cu soarele care te mângâia vara, cu roua care te scălda dimineața, cu fiecare piatră și cu fiecare izvor ce naște un râu.

Uimită, îmi ridicam ochii din pământ, încet, tare încet, pentru a vedea cu ei fiecare incrustație din lemnul porților și îmi pierdeam privirea în înaltul cerului unde, o cruce de lemn, înfiptă în turlă de biserică, spunea lumii despre puterea credinței.

Mai era ceva! Erau oamenii! Cu vorba lor domoală, cu straiele lor albe și obiceiurile adâncite în istorie, cu viața aspră, dură și curată ce se scurge între muncă și joc, spre cinstirea clipei și a vieții.

Eu căutam, în vis, un nume pentru ținutul acesta pe care, știam, îl numim Maramureș. Dar el, acest ținut, nu era doar un nume învățat la școală! Nu!!! Era mult, muuuult mai mult de atât!

Sigur că cineva, cândva, a găsit cea mai minunată apropiere de cuvinte pentru a arăta, tuturor, și pentru totdeauna, MĂREȚIA DUMNEZEIASCĂ A ȚINUTULUI, care, geografic, trebuie să poarte un nume.

Când mă trezeam din visare eram tot la mine acasă, departe de Tisa cea albastră și departe de turla bisericii care înțeapă cerul. 

 

Trăiam și speram că vreodată voi putea veni la tine, ținut de dor, ținut de vis, ținut de istorie …

Abia atunci, îmi ziceam, voi putea să mă contopesc, într-o iubire atemporală cu locurile și oamenii de acolo pentru a primi învățămintele ancestrale ale vieții adevărate, croită după legi drepte și pentru a dărui, la rândul meu, din puterea prieteniei și din preaplinul sufletului.

Balanța era echilibrată. Aș fi dăruit și aș fi primit daruri care … nu se cumpără cu bani!

Așa m-a găsit, pe mine, chemarea într-o tabără literară, departe, departe, undeva aproape de Tisa cea albastră! Pregătită să văd, să simt, să înțeleg, să primesc învățătură duhovnicească, să cânt, să joc, să cunosc, să descopăr, dar și să dăruiesc ceva din tot ce este mai frumos clădit sufletul meu!

Repede am acceptat invitația, așa că razele soarelui din dimineața zilei de 9 septembrie 2021 m-au mângâiat în gară la Baia-Mare.

Acolo, pe peronul gării, am văzut câți oameni minunați porneau cu mine pe acest drum al cunoașterii, al prieteniei, al descoperirii și al contopirii cu istoria.

 

Le-am mulțumit tuturor și fiecăruia în parte și i-am îmbrățișat în gând.

In acea primă seară am descoperit și învățat frumusețea și trăinicia legământului pe care îl faci „fârtatului”, odat’ pentru totdeauna!

Trebuie să faci legământul cu un pământean de-al tău, dar să îl respecți, o viață, ca și cum ai făcut legământul cu Dumnezeu!

Este prima lecție primită: cea a respectării cuvântului dat!

Râsetele și jocul au încheiat prima seară.

Adevărul istoric, dureros și crud ne-a fost dezvăluit a doua zi, la Memorialul de la Sighet. Am simțit, pe fiecare celulă a corpului nostru bătăile, lanțurile, scuipatul și sângele șiroind din prea multe răni adânci…

Răni pe care istoria NE INTERZICE să le uităm!

Acolo, printre atâta durere țâșnind din fiecare piatră a zidului închisorii, printre atâtea țipete neauzite am mai învățat o lecție:

 

O lecție a demnității umane, până aproape de Dumnezeire, o lecție a neuitării, a iubirii și a iertării. Mai ales lecția iubirii și a iertării!

Pacea dată de lecțiile primite am simțit-o din plin, prin slava adusă Divinității în Altarul de vară de la Biserica Săpânța-Peri.

Razele de soare s-au înnegrit pentru o clipă în ochii stareței care – pentru câteva clipe – ne-a arătat că este gata să își apere Biserica și Credința în fața oricui nu îi spune – de la început! – gândurile.

Este o altă lecție primită de la acea Măicuță firavă, dar dârză! Aceea a apărării valorilor în care crezi, ca un uliu care își apară puii. Am înțeles lecția și cu evlavie ne-am făcut Oda adusă Creatorului.

Și ne-am despărțit prieteni de Maica Stareță care avea brațul plin de cărțile noastre și ochii plini de lacrimile bucuriei că și alți pământeni aduc Slavă lui Dumnezeu.

Tare ne-am minunat  de slovele scrise poznaș pe crucile albastre – ca CERUL – cerul spre care se îndreaptă toate sufletele pământului! – de la Cimitirul Vesel din Săpânța! Și am mai învățat o lecție: aceea să nu ne speriem de moarte, căci moartea nu este decât o prelungire a vieții, dincolo de nori…

Este timpul unei alte lecții: aceea a simplității Divine a vieții.

Oare suntem suficienți de înțelepți să o primim?

Mănăstirea Izvorul Tămăduirii ne-a coborât, pentru câteva ore, în istoria timpurilor când omul iubea liniștea, pacea, simplitatea și nu se gârbovise sufletește de atâta confort și prea-plin.

Am trăit o oră ca în timpurile acelea vechi, când Dumnezeu coborâse pe pământ și sta la masă, ca un Păstor sărman, cu oamenii pe care atâta i-a iubit! Am mâncat, la CINA CEA DE LINIȘTE, cea mai bună ciorbă de fasole și cele mai bune sărmăluțe cu păsat! Amin!

 

La întoarcere am constatat că mașina s-a defectat. Dar și acum tot am învățat ceva: Șoferii ADEVĂRAȚI, femei sau bărbați, se ajută între ei!

Apoi a venit timpul să petrecem!

 

Tineri și mai puțin tineri, de la copii de cinci ani, până la bătrâni de 80 de ani, (nenea Gheorghe, din Coruia) cu toții, am fost poftiți, de staroste… la NUNTĂ!!!!

Inima ne-a dat ghes! Și…

Nunta a început!

Este vremea jocului, a strigăturilor, a veseliei!

 

Miri, Nănași, Socri Mari și Socri Mici, alai de tineri dansatori, Staroste și „nuntași” am învățat, în iureșul dansului și printre tropotite, lecția care ne spune că munca este muncă, iar jocul este joc, sfânt și… sănătos.

A fost ca în vis…!

Razele soarelui ne-au învăluit în cea de a 3-a zi de tabără …

Am plecat spre Chiuzbaia!

Mănăstirea Chiuzbaia!

Undeva, în curtea mănăstirii, Părintele Varlaam, ne-a primit cu ochii plini de emoție. Barba lui albă flutura ușor sub adiere de vânt. Un zâmbet plin de dragoste și înțelegere deplină ne era oferit cu generozitate.

Rar mi-a fost dat să văd la un om atâta tărie, dârzenie și fragilitate, la un loc! Mâinile lui mari, muncite, știau a mângâia, a binecuvânta și a lucra cu lopata.

Este acest Părinte, coborât, parcă din Scripte, cel care ne-a mai arătat o lecție: acea de a crede într-un vis!

Sau în destin!

 

Omul acesta a dărâmat un munte pentru a ridica un munte și mai MARE! A nivelat un munte pentru a ridica pe acel loc un MARE MUNTE AL CREDINȚEI!

Pe locul drept, se înalță acum, Mănăstirea Chiuzbaia!

Răsărită din adânc de suflet  și zidită de brațe puternice, stă mărturie despre puterea omului și a visului care îl călăuzește!

Este împlinirea unui destin în lupta omului cu timpuri și vremi nevrednice.

Și Omul a învins! Și credința a învins!

Trebuia! De o mie de ori: Trebuia să învingă!

Este o altă idee pentru care Părintele ne-a arătat că trebuie să luptăm!

Mulțumim, Părinte Varlaam, și sărutăm dreapta!

Mai apoi, coborâm în sat.

Ajungem la Casa-Muzeu, din Chiuzbaia.

În inima satului, un român fain și mândru a vrut să țină timpul pe loc. Pentru el și pentru cei ce vor veni. Căci, nu-i așa!

Nimic din ce a însemnat traiul și munca oamenilor nu trebuie uitat. Pentru mine, acest om, Romică Breban de la Casa-Muzeu, a unit Cerul cu Pământul, atunci când ținea în mâna stângă un ou de dinozaur, vechi de 65 milioane de ani, iar în mâna dreaptă un meteorit picat din cer.

 

Toate aflate, în mica odaie a casei bătrânești, locul unde s-a oprit veșnicia pentru a săruta clipa prezentă. Și atât de mult i-a plăcut ce a văzut și ce a simțit… că parcă, parcă, veșnicia și-a făcut culcuș, printre caierul de lână și ițele de la războiul de țesut…

Iarăși călători, iarăși oaspeți.

Ne-a primit Părintele Bud. În Parohia Chiuzbaia, Părinte tânăr și inimos.

Este învrednicit de Dumnezeu să poarte pe umeri povara timpurilor de azi, când neoameni vor să dărâme, abil și ascuns, lucrarea Divină. Este sortit de Dumnezeu… SĂ ÎNVINGĂ! Fii vrednic, tinere Părinte, iubitor de cultură și iubitor al Cuvântul Scris, iubitor de poezie și de frumos!

 

Am ajuns și în ultima zi de Tabără!

Nu mică ne-a fost bucuria petrecerii a câtorva ore în mijlocul unei familii de maramureșeni! Cu mese întinse, cu slană și ceapă, cu pălincă și supă de găină.

Oameni primitori, harnici, deschiși la suflet cu toți cei ce vin și sunt cu inima curată, ca a lor! În vârful unui deal, viața își înnoadă firul pentru a ne mai învăța pe noi, călători și oaspeți pe tărâmul de vis, o ultimă lecție: FAMILIA este piatra de temelie a unei vieți împlinite.

Toate acestea, pe care vi le-am povestit, nu au fost vis! S-au întâmplat aievea! Undeva, în România, lângă Tisa cea albastră, într-o regiune care geografic se numește Maramureș, dar pe care, oamenii o asemuiesc mereu cu UN COLAC DE GRÂU, FRUMOS, CA ȘI FAȚA LUI HRISTOS!

Iar eu,

Mirela

Penu,

Mă înclin și respectuos spun, cu mâna pe inimă, în numele meu și al fiecărui prieten cunoscut pe 9 septembrie 2021,

MULȚUMESC, TABĂRA LITERARĂ:
OPREȘTE-MĂ, LA TINE, MARAMUREȘ!
OPREȘTE-MĂ, ÎN TINE, ANOTIMP!

București 08.10.2021

(N.A. – a se citi inclusiv pe verticală)

Redacția „e-Bibliotheca septentrionalis” vă urează un sincer „La mulți ani!”

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: