Luminile Gersei

de Angela-Monica JUCAN

Administrativ, erau când două, când patru sectoare gersene (eu cred că am prins două: Gersa I, Gersa II), n-am înțeles la ce bun, din moment ce nu au și nu au avut administrație locală proprie și există de cu mult mai de dinainte toponime expresive – Grui, Dobodea, Scrada, Valea Babii, Valea Largă, Valea Tăului, poate și altele. Dar nu-i treaba mea. Ce am priceput e că sat e Rebrișoara. Despre Gerse, deși parte a aceleiași comune, nu știu ce vor fi fiind. Cumva, un „pân-aici îi Mănăștur, de-aici încolo… Gersele”. Chiar este (sper că nu „era”) alt tărâm și alt regim, de cum o iei din Rebrișoara „încolo”, pe Gersa, în amonte.

În față, o lumină te așteaptă cu smerită bucurie. Și drumul își vede de drum. Lumina se tot dă câte un pas înapoi, să-i facă loc, să-ți facă loc.

Eram pe-acolo, pe drumul prin lumină, cândva, demult. Nu mai știu, n-am visat, doar a rămas o lumină numai ca ea, cu surâs ușor în soare, strecurată prin ploaie, scrâșnită în fulgere, perlată pe zăpadă. Proaspăt-citrică în zori, de miere-n amiază. Astâmpărată, când, cât trebuie, de nori.

Drumul ăsta de pământ și de pietriș lustruit, urmărit statornic de soare (dacă nu cumva „[…] un nor s-arată, / Nor dorit de lumea toată”), ținea în spate căruțe cu cai în mers dus-întors, încărcate cu ce avea stăpânul de transportat și cu oameni; și eu m-am căruțat de mai multe ori, cu bucuria ocaziei destul de rare și cu mândria intimă de a-mi fi putut ține echilibrul (până la urmă) pe muchia loitrei. Îl striveau sub roți remorci grele cu lemne și cu oameni, fericiți ai șansei, claie peste grămadă în cabină, oricine în brațe la oricine, iar cei care nici așa nu încăpeau „urcau sus”, într-o veselie ignorând pericolul (niciodată, de altfel, concretizat), adică în remorca propriu-zisă, plină deja (la întoarcerea de la pădure) de bușteni impresionant de mari. Suporta drumul – floare la ureche – și autobuze sau autodubițe. Răbda pasul oricui.

Oprirea, din direcția de jos în sus, într-un solstițiu: Dobodea, unde și soarele stă o clipă să-și odihnească razele pe „[…] zgomotoasa gloată / De copii!”, care, la vremea aceea, băteau hapicul cu senine scânteieri sub gene, veniți dintr-o casă coif de deal, pe care se rostogolește în cascadă clarul cerului. Și drumul era albit în sărbători de straiele populare ale celor adunați de pe-aproape și de departe la Sfâna Liturghie. În zile de rând, fericite, sosea poștașul Maftei cu vești bune în căruța lui Puiu. Timp frumos.

Lumină sfântă, vinificată la sfințitul soarelui. După trasul clopotelor de Vecernie, urma stingerea, de la sine, încet-încet, până la absolut. Sau până la întuneric vegheat de stele. Gazda mea făcea atunci gestul – curat de făurire a lumii – al aprinderii lămpii tandre și misterioase, încoronând cu pară liniștită sau tremurată feștila și-mi spunea că de-acum, gata, e mâine. Cu slujba de Vecernie, începuse, în înserare, o nouă zi liturgică. Liniștitor. Odihnitor. În siguranța lui Dumnezeu. „Somn ușor”, până în paradisul dimineții, când, așa, ca din senin (dar trimise de director…), apăreau două-trei eleve să mă trezească…

Înfocata sobă emana confort fizic, caloric, îi răzbăteau prin ușiță luminile văpăii, producea și înseninare sufletească după ce m-am descurcat cu aprinsul lemnelor chiar și fără ajutătorul petrol (totuși, cu destule surcele).

Eram în „New Jersey” (de Rebrișoara), cum cu umor îi ziceau localnicii așezării risipite de pe Gersa, apă care face, și ea, neobosit, luminoase unde.

Suavă, de felul ei, apa Gersei se prefăcea, anual, în potop. Luciri de ape, însă potopitoare. Drum, curți, grădini lucios potopite, locuințe terestre devenite, deodată, palustre. Autobuzele nu puteau înota, primarul venea cu ceva „motor” mai înalt după „cadrele didactice”, să le ducă în sat, unde locuiau. Cu toate acestea, hazul de necaz inunda limpede centrul lumii dintre norii încă îmbufnați și padimentul lichid băltind sticlos. Nu mai răzbea nici dubița cu pâine; o, ce pâine de dor, cu coajă de un brun-aprins, mică, de fabrică, foarte bună, pusă, morman, direct pe jos în dubița aia, în care călătoreau și oameni cu cizme, cu bocanci, o mai atingeau cu tălpile, n-am auzit să fi făcut cineva vreun fel de hepatită. Cu potopul, se întrerupeau, „tuloaie, poznă mare”, comunicațiile auto – autobuz, dubiță – până-ntr-o zi, când iar apăreau. La internat, pe potop, rămâneau copiii fără pâine; doamna Herciug le făcea atunci plăcinte aurii și tare gustoase. D-apoi tocana cu carne din conservă? – Ce minune, indiferent de condițiile meteorologice. La suprafața supelor, strălucea de obicei o peliculă serioasă de ulei, dar doamna Herciug avea dexteritatea de a încărca polonicul „toma” de pe fundul oalei, porția ajungând în farfurie numa’ bună. La cantina internatului școlii.

Vizavi, doamna preoteasă (și colegă la școală) mă aștepta cu sclipiri rumenii de tot ce poate fi fript/copt, iahnie în reflexe cafenii, supe cu bălai-pufoase găluște, blonde mămăligi înecate în opalescent lapte (fel de mămăligă despre care spunea, și așa era, că, oricât de sătul ai fi, tot „își face loc”). La prânz, își trimitea cele două fete aflate încă acasă (fiind mici, de școală primară) să mă cheme la masă. O dată, de două, de trei…; „a patra” oară mi s-a părut prea mult, nu știu ce scuză cusută cu ață albă le-am „prezentat”, la care ele au pâlpâit instantaneu din ochișori steluțe de gravă uluire și, încremenind lângă perete, au zis „dar… a spus Mama!” A trebuit să mă supun, n-am putut umbri cuvântul Mamei. Apoi, să nu vorbesc de atmosfera azuriu-patriarhală din casa parohială.

Gazda la care stăteam îmi făcea pâine chihlimbarie coaptă în tavă de chec. Eu „găteam” la vremea aia doar „supă de nailon” (simplamente, făcută din apă și „Vegeta”, la care adăugam tăiței de prăvălie) și omletă – ambele, pigmentate în galben-radios. Radios era și câinele Zăgrean când îl hrăneam cu ce-mi rămânea. Șnițele galbene-crom ca la mama acasă a făcut o dată colega mea A., că primisem cadou niște carne de pomana porcului.

Sărbătoream cu „inka la badog” (după spusa mucalitului coleg D., inspirată din aceea că preparam cafeaua-surogat direct în cutie, prin agitare), căci nu eram cafegioaică încă și făcea și-aia caimac mic-mărgelat, cu luminițe.

Numai lumini pe-acolo.

Însă… Era și lumină refractată de lacrimi. Copii dați spre adopție de către părinții lor, frați despărțiți, ajunși în familii străine diferite, copii angajați ca slugă (statut care era și un stigmat pentru ei, nu doar o „simplă” viață grea). Mulți își aduceau drept merinde la școală doar pâine goală – ăstora, le plângeam de milă eu, ei nici nu-și dădeau seama că ar fi fost ceva de plâns, ăsta le era traiul.

Și licărul trist din privirea neputincioasă înțeleasă de mine abia după vreo douăzeci de ani, când (și oricând de-atunci) aș fi străbătut înapoi timpul, să rup din el secunda întunecată și să pun alta, luminoasă, în loc.

Și altă privire, atentă, înțelegătoare, solară, cu care nu am știut ce să fac. Și pentru ea m-aș întoarce în timp.

La locuri, n-o să mai vin, nici în… „condițional-optativ”. Tinerețe fără bătrânețe să rămână. Cu tot spectrul – de la mijeală, la scăpărare de fulger.

Articol publicat și în „Răsunetul”: https://rasunetul.ro/luminile-gersei
Foto: internet

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: