VICTOR COBZAC (VicCo) – ÎNTOARCEREA STELELOR

Victor Cobzac

ÎNTOARCEREA STELELOR
VOL. 1
(poezie din poezie)

 Doamne, mai dă-mi o pereche de ochi,
Pe cei dinainte demult i-am plâns,
Nu-mi mai vine să cred în toate ce văd,
Or, ce am trăit a ars și s-a stins.

 

Doamne, mai dă-mi o pereche de ochi,
Plini de scânteie, căci lacrimi nu vreau,
Să mă poarte desculț în al vieții galop
Și lumii de azi strălucire să-i dau.

 

Doamne, mai dă-mi o pereche de ochi,
Cu văz de iubire și-ncredere-n mâine,
Speranța-mi se pierde, dar voi mult de tot,
O mândră biserică să-nalț pentru Tine.

poemul Rugă către Dumnezeu, p. 53, din volumul Întoarcerea stelelor, vol. 1, apărut la Editura Tehnica-Info, Chișinău, 2011, 180 p., ISBN 978-9975-63-328-4, cu o grafică de Victor Cobzac și câteva referințe critice scrise de Zina Izbaș și Veronica Postolachi.

Mai trebuie făcută următoarea specificare: acest volum, dimpreună cu altele, le-am primit personal de la autor, cu ocazia participării la Vernisajul expoziției de pictură și sculptură, Punte peste așteptări. Între culoare și cuvânt. Revenire. Victor Cobzac – 71, în noiembrie 2021, în Ungheni, Republica Moldova, răspunzând invitației făcute de autor. Un motiv în plus de a repeta mulțumirile noastre, pentru primirea de care ne-am bucurat acolo (sau aici, în Ungheni, Republica Moldova), pentru emoțiile generate de un asemenea eveniment, impecabil organizat.

„O primă carte de autor menirea căreia e să întregească creația plasticianului V. Cobzac: pictură de șevalet, sculptura camerală, grafica de carte și fotografia prin cuvânt, ultimul fiind spus prin limbajul trăirilor cu voce tare și clară, fără pic de echivoc, dând frâu emoțiilor la eruperea cărora a fost mobilizat de cursul vieții cotidiene și de cei cărora li se dedică această carte, părinții, ambii trecuți în neființă”

Te-am zidit în mine nemurire
și nu te-oi lasă să pleci
până în clipă de adevăr și libertate îndumnezeită
atunci, vom pleca pe Drumul spre Asfințit, amândoi
semănând și depănând amintirile din proaspăta tinerețe,
pentru care, dacă aș putea să o întorc,
mi-aș lăsa ofrandă cuvântul și poezia…

Azi, privesc răsăritul de rouă și ÎNTOARCEREA STELELOR
– din culorile curcubeului.
M-a cuprins nostalgia. Mi-i dor de tata care s-a dus
Să-și zidească tinerețea în Împărăția lui Dumnezeu
de-atunci trăiesc într-un UNIVERS ÎNTORS PE DOS
Da! Și ziua este mai scurtă
și soarele este mai departe
și stele sunt mai puține
și izvorul parcă este mai sec.
Norocul meu este CHIPUL MAMEI
– privirea ei, zâmbetul ei rămas trist
pasul ei tot mai încetinit
puterile tot mai puține și parcă ar dori atâtea să-și mai facă…
Atâtea să-și mai facă!
Le face
uneori cu gândul, alteori cu privirea
și totuși face multe…

MAMA din ce în ce mai firavă și mai secătuită.
Când s-au luat, parcă era
DINTR-O BUCATĂ CU TATA…
acum o bucată a trecut peste asfințitul zilelor
iar bucata rămasă pământeană, așteaptă trecerea…
Vorba CA PE VREMURI naște lacrimi
și aduce amintirile în prag de dorință.
Nimic nu mai e CA PE VREMURI,
toate s-au sucit – politica, lumea, ulița, soba,
casa, cumpăna fântânii,
șura și poiata, carul cu boi…
Am visat un BOB DE GRÂU
ce-mi crescuse în tinda casei cu pălută,
mă chema să-mi împărtășească
ULTIMA DORINȚĂ… Nu i-am înțeles bucuria
și nici libertatea din priviri
abia atunci mi-am simțit IARNA DIN SUFLET
– era greu să mai privești răsăritul de rouă
uitasem de verdele pădurilor și al primăverilor trecute
nu mai auzim primul cântat al cucului…

CU MÂINILE SUB CAP ascultam concertul greierilor vecini
ascultam cum crește nucul lui tata,
vedeam întunericul unei plecări nedrepte,
rupeam amintirile din pasul de rouă
sărutam MÂINILE MĂICUȚEI MELE
muncite, neobosite, pline de dragoste, atotcuprinzătoare,
Și ei îi este dor de tinerețe. Mereu se întreabă – de ce-ai trecut? De ce-ai trecut?
Răspunsul este într-un BOB DE ROUĂ –
trecuse repede și trecuse prin multe,
bune sau rele, am sau n-am,
dar au știut privi ziua de mâine
cu speranța, post și rugăciune…

„Fără a-și atribui titulatura de poet, pictorul Victor Cobzac, vine cu prima sa carte de versuri doinind, plângând, râzând, visând și trăind intens cuvintele în stare să formeze sensuri aparte și să ne cucerească prin puritatea gândului și a sufletului”

Zina Izbaș

II.

Azi, am ascultat răsăritul de rouă
am cuprins depărtările cu OCHI FERICIȚI,
mi-am făcut semnul Sfintei Cruci
și am salutat tinerețe
– mi-a dăruit două lacrimi și un NOAPTE BUNĂ.
S-au trezit diminețile iar rouă îmbrățișa plecarea.
Ca niciodată, parcă, OCHII LUI TATA
mă cuprindeau
nu erau triști, dar erau senini – iar eu îi seamăn…
albaștri – un albastru curat, limpede
mereu veseli
MĂICUȚA l-a iubit din prima clipă,
dar l-a iertat de fiecare dată chiar dacă, din când în când,
mai gustau și PELIN AMAR.

„Prin poeziile dedicate părinților poate fi plasat, indubitabil, între un Grigore Vieru și Adrian Păunescu, fără a ceda prin profunzimea emoției și prospețimea cuvântului poetic. Plecarea părinților echivalează unei zguduiri apocaliptice. (..) Poeziile impresionează profund și-ți năvălesc lacrimi în ochi, făcându-ne pe fiecare să ne pătrundem de frig și singurătate enormă, amintindu-ne și nouă că, în îmbrățișarea mamei «toate dorurile-ncap» și că lângă părinți te poți simți mereu «ca un înger între sfinți». Nostalgia poetului este irecuperabilă…”.

Veronica Postolachi

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: