PE VALEA IZEI, ÎN INIMA MARAMUREȘULUI ISTORIC

de Adrian MAN
Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare

Maramureșul este cununa României… este osul domnesc al sufletului nostru, ochiul voievodal căruia îi datorăm înainte de toate împrăștierea luminii cuvântului românesc în limba daco-romanilor peste toată românătatea”
(poetul Ioan Alexandru)

Fotoreportaj

Valea Izei este una dintre cele mai pitorești regiuni ale Mararmureșul istoric, cu sate tradiționale seculare, cu locuri unde istoria abundă, la fel ca și lăcașurile sacre – repere emblematice înscrise în Patrimoniul Cultural UNESCO. Valea Izei nu este doar răspântia de drumuri către obiectivele turistice prea mediatizate – Mocănița de la Vișeu de Sus și Mănăstirea Bârsana. Ci este chiar tărâmul primordial maramureșenesc, în care călătorul pătrunde într-un spațiu pe alocuri, atemporal, asaltat de simboluri tradiţionale, valori unice, măiestria meșterilor populari, unde la fiecare pas, pe alocuri musai călăuzit fiind, i se relevă un patrimoniu cultural de excepţie.

La Ieud, Biserica din deal, monument UNESCO, unde s-a descoperit cea mai veche carte religioasă românească; Muzeul etnografic al Familiei Pleș, Casa Muzeu Dunca Pâțu, celebră pentru locul jucat în istoria locală în lupta de rezistenţă împotriva ocupantului sovietic; Cuhea, azi Bogdan Vodă, locul de unde a plecat descălecătorul de țară și întemeietorul dinastiei Mușatinilor în Moldova, Bogdan I; Dragomirești, cu un muzeu unic închinat țărăncii române și Săcel, ultima localitate de pe Valea Izei, celebră prin numărul mare de meșteri populari, al căror renume a depășit granițele țării. Am poposit, într-un mijloc însorit de noiembrie, pe la câteva dintre aceste locații și incinte sacre, în care tradiția și meșteșugul autentic s-au păstrat nealterate în lupta cu „noul”, „kistch-ul” sau ”trendul” cultural și, mai ales, turistic.

Atelierul de ceramică dacică din Săcel

Cunoscutul olar din Săcel, Tănase Cocean (1925-2006) și în prezent fiul și nepotul, au păstrat nealterat de 13 generații meșteșugul tehnicii olăritului din vremurile dacilor. Atât în forma creării vaselor de ceramică roşie nesmălţuită cât şi în tehnica de lucru, prin arderea la roşu, lustruirea cu piatră și vopsitul. Multe din vasele lucrate de Tănase au fost achiziţionate de muzee, iar acesta a participat la numeroase festivaluri, unde a primit numeroase premii de prestigiu, pentru păstrarea și promovarea meșteșugului ceramicii dacice de Săcel.

Subsolul atelierului adăpostește cuptorul vechi de peste cinci secole, cioplit din piatră de râu și îmbrăcat într-un melaj de pământ și bălegar, în care se ard oalele de lut şi obiectele decorative. Atelierul oferă spre achiziționare vizitatorilor o gamă variată de ceramice nesmălţuite, ce pot fi întrebuințate atât cu rol decorativ cât și pentru valențele terapeutice, nebănuite, ale utilizării acestora în gastronomie. La atelierul de ceramică a familiei Tănase, din Săcel, se ajunge din DJ 186 pe strada Valea Bistriţei la numărul 362.

În imagine, continuatorul familiei, Dumitru Tănase Burnar, ne-a povestit de planurile sale: Eu pe viitor o să lucrez și pe principiul tabere școlare, practică, și o să ofer cazare, masă, și tot ce ține strict legat de ceramică, începând de la cum se sapă lutul, până la cum arde în cuptor. Atelierul și cuptorul în timp vor deveni muzeu. Tata nu mai poate să lucreze mult, îi bolnav, el pe cât posibil o să-l întrețină ca și muzeu. Eu mă mut la strada principală. Acolo o să fim noi. Sperăm ca până în vară să fie gata atelierul. Și acolo o să fac o machetă a cuptorului, în care să poată cine dorește să ardă, o cantitate mai mică, ca să se vadă diferența între a întreține un flux continuu de flacără sau a băga pe foc. Că foarte multă lume nu face diferența. Da nu e la fel că stai și pui lemn pe fac sau să menții fluxul de căldură… Noi ne-am întors să ne axăm pe treaba asta. Ținând cont că sunt a 13-a generație, din câte știu… eu aș vrea să mențin și dacă se poate să transmit mai departe. Dar vreau să ofer șansa doritorilor, nu să cumpere o oală… ideea mea nu-i să fac multe oale și să vând, ci să ofer șansa să facă o experiență de viață.

Moara lui Mecleș (Săcel)

Datând de peste 100 de ani, „Moara lui Mecleș” din Săcel este un adevărat muzeu viu al tehnicilor populare păstrate în satul maramureșean. Acesta are în componență două mori, o vâltoare și o mașină de prelucrat lâna, toate puse in mișcare de apele râului Iza. Foșălăul, denumirea populară a mașinii de prelucrat lâna, este de origine germană funcțională din anul 1905.

Nea Dănilă, cu ochii mângâiați de o bucurie sufletească, și tanti Titiana Mecleș, energică mai ceva ca apa din vâltoare, ne-au explicat cum funcționează toate instalațiile tehnice, puse în mișcare de forța apei. Am avut mare noroc să fie un sătean cu mălai la măcinat, să vedem cum apele deviate printr-un jgheab pun în mișcare roata morii și piatra de măcinat, în timp ce vâltoarea mesteca flămândă la cergi, cuverturi și țoale.

Atelier de măști tradiționale, Vasile Șușca

Din nefericire nu l-am găsit acasă, dar ne-am resemnat cu puținul de mască ce-am văzut-o la Muzeul Țărăncii Române din Dragomirești. Dar, este imperativ să scriem despre acest neaoș meșter popular de pe Valea Izei.

Vasile Șușca a făcut faimoasă comuna Săcel datorită măștilor pe care le creează de aproximativ 20 de ani. Tehnica de a crea măști a desprins-o de la tatăl său, care se ocupa cu confecționarea cojoacelor din piele. Măștile sale, „încearcă să transforme ceea ce este de temut într-un lucru cu față omenească” [1]. Piesa principală este obrăzarul, o bucată din material din lână neagră sau gri, apoi, conturează ochii și nasul cu pănură albă, și pocește gura cu material roșu, cosând dinți puțini, (deoarece măștile sale sunt de moși) și strâmbi de fasole, coji de nucă sau dinți de mistreț. Deoarece meșterul face măștile „după cum îi tună capul”[2], fiind o creație artistică liberă, el adaugă acestora o parte din personalitatea sa, din trăirile sale, punându-le coarne, urechi, bărbi, sprâncene, fiecare având un element semnificativ care sa o deosebească de celelalte.

Vasile Șușca „a umplut lumea de draci in blană de oaie”. A făcut mii de măști populare, a participat la expoziții, târguri și emisiuni, a apărut prin ziare, lucrările îi sunt expuse în muzeele din toată lumea, dar și în colecții private. A devenit cunoscut peste hotare, iar împreună cu el și Maramureșul.

Muzeul Ţărăncii Române, Dragomirești

Este singurul muzeu din țară închinat țărăncii române. Muzeul și-a deschis poarta către vizitatori în anul 2001, la inițiativa culegătorului de folclor și a scriitorului Nicoară Timiș, rudă cu gazda casei. În casă a locuit până la moarte Ileana Chișului (74 de ani) care, deși era femeie faină, se zice că a rămas nemăritată pentru că bărbatul ei nu s-a născut, după cum vă va povesti ghidul muzeului, Maria Zubașcu, cu o trăire în suflet și glas, aproape ca o rugăciune, cum nu veți mai auzi altundeva în lume:

Casa îi din 1720. O fo locuită până după revoluție. Așa cum vedeți o stat stăpâna casei. După moartea stăpânei, s-o renovat, s-o deschis muzeul. Și stăpâna casei o fo fată nemăritată, o murit la 74 de ani. Așa ne-o rămas oala roșie sus. N-o fo femeie hâdă, stăpâna casei, da nu s-o născut bărbatu ei… asta o fo stăpâna casei (…).

Muzeul Ţărăncii Române, Dragomirești

Despre rolul mamei, am ascultat-o pe doamna Maria Zubașcu cu multă emoție, ca-ntr-o elegie sacră:

Să știți că era foarte greu pentru o mamă. Mama torcea, mama țesea, mama croia hainele, mama le cosea cu mâna. Și-ți părea bine când aveai câte un costum de haine noi. Norocosul era fratele mai mare cu sora mai mare, că ei aveau haine noi. Țâie îți rămânea de la ei, rar când se nimerea să ajungă la tine un costum de haine noi. Te bucurai mult de ele. Și tot ce o să vedeți în muzeu e făcut la războiul de țesut. Aceie îi purta ce ț-ai făcut tu cu mâna ta. Aceie îi mânca ce ț-ai crescut tu în curtea ta, ce ț-ai pus în gredina ta. Da ai mâncat sănătos și ai purtat sănătos.

Muzeul este deschis în permanență. Adresa: Str. 1 Decembrie 1918, nr. 103. Telefon, Maria Zubașcu: 0752301359.

Casa muzeu Dunca Pâțu din Ieud

Familia nobilă Dunca îşi are originea în Şieu, fiind una din cele mai vechi, cu atestare documentară din anul 1349.

Casa muzeu Dunca Pâțu din Ieud

Casa a fost donată Muzeului Maramureșului de familia Dunca, restaurată şi amenajată ca muzeu local care, pe lângă obiecte etnografice, o încăpere prezintă şi istoria locală cu accent pe lupta de rezistenţă împotriva ocupantului sovietic, a socializării cu toate efectele ei. În Maramureș au acționat două mari grupuri de rezistență în lupta împotriva sovieticilor, Grupul Popșa, de la Ieud, și Grupul Pop-Oniga,  în zona Țibleș. Pe lângă aceste organizații de rezistență au mai existat și opozanți răzleți care au avut de suferit din cauza convingerilor lor.

La intrarea în curtea casei prin grija AFDPR s-a instalat o cruce monument sculptată în lemn în memoria eroilor. Casa muzeu Dunca Pâțu se află în prezent în administrarea Muzeului Maramureșului din Sighetu Marmației, conservată în locaţia originală (in situ).

Muzeul etnografic Pleș din Ieud

Muzeul etnografic al Familiei Pleș din Ieud este situat la baza dealului unde se găsește una dintre cele mai vechi biserici de lemn din Maramureș, patrimoniu UNESCO. Muzeul a fost amenajat într-o fostă gospodărie ţărănească, în două case de lemn vechi de peste 200 ani.

Muzeul etnografic Pleș din Ieud

Aici sunt prezentate articole de port popular, diverse ustensile specifice zonei etnografice precum şi obiectele tipice folosite în casele maramureşene. Mai este cunoscut sub denumirea de Muzeul Cânepii din Ieud, deoarece este amenajat sub formă unui atelier meșteșugăresc de prelucrare a cânepii, prezentând toate fazele de lucru de la plantă la pânză.

Biserica de lemn din Ieud Deal (1364)

Biserica de lemn din Ieud Deal – 1364

Biserica de lemn din Ieud Deal, având hramul „Nașterea Maicii Domnului”, datează de la mijlocul secolului 14, fiind considerată cea mai veche biserică de lemn din România și este înscrisă pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

Ioan Mihalyi de Apșa a remarcat-o în 1900 printre cele mai frumoase biserici din Maramureș. Valoarea ei este dublată de un ansamblu pictural de cea mai bună calitate, cea mai reprezentativă operă a cunoscutului zugrav itinerant local Alexandru Ponehalschi.

În podul bisericii de la Ieud a fost găsit în anul 1921 Codicele de la Ieud sau Zbornicul de la Ieud, cea mai veche carte religioasă românească, care datează din 1391-92. Exemplarul original se află astăzi la Biblioteca Academiei Române.

(13 noiembrie 2021)

Note:

[1] Săcel: Spațiu al tradițiilor și credințelor maramureșene / Ileana Grad, Ed. Universității de Nord, Baia Mare, 2011

[2] Studiu de caz: Vasile Șușca și măștile sale / Conf. univ. dr. Delia Suiogan, Student Maria Bota, Universitatea Tehnică Cluj Napoca, Centrul Universitar Nord, Baia Mare

Adrian MAN
Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare
Web-master: www.bibliotecamm.ro
Co-fondator: Revista Tactica și Strategia

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: