de Adrian MAN
Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare
Sighetu Marmației: Palatul Comitatens (azi Curtea Veche), Palatul Cultural Astra, Biserica Romano-Catolică, Palatul Reduta (azi Cinematograf Mara), Biserica Reformată
Fotoreportaj
Recent au avut loc o succesiune de evenimente care toate vin și contribuie esențial la promovarea turistică a Maramureșului. „Drumul patrimoniului muzeal maramureșean”, care cuprinde 34 de muzee și case memoriale din județ, publice și private, a luat un premiu special la Atena, la cea de-a XIV-a ediție a conferinței „Revitalizarea Turismului European prin Cultură, Patrimoniu și Creativitate”; includerea Muzeului Maramureșean, cu două dintre obiectivele sale: Muzeul Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș”, cotat cu două stele, şi Casa Memorială „Elie Wiesel”, cotată cu o stea în prestigiosul ghid aniversar Michelin – „România 500. Peisaje, destinații, experiențe” – din acest an, precum și acordarea titlului onorific de Tezaur Uman Viu maramureșeanului Dumitru Pop Tincu, continuatorul marelui meșter popular Stan Ioan Pătraș, creatorul Cimitirului Vesel de la Săpânța, de către Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial.
Aceste evenimente, însumate, m-au determinat să realizez o incursiune, cu tentă de fotoreportaj, la câteva dintre obiectivele enumerate mai sus, în special casele memoriale aflate în patrimoniul Muzeului Maramureșean. Altfel spus, două zile de imersiune în identitatea culturală, etnografică, artistică și istorică la nord de Țara Maramureșului – Giulești, Sighet, Sarasău, Săpânța. În ciuda timpului relativ scurt, pe lângă casele memoriale am mai vizitat Muzeul de Istorie și Arheologie, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, precum și Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmației, despre care am consemnat într-un alt fotoreportaj – aici.
La Sighetu Marmației am avut onoranta plăcere să-l am drept ghid pe Alin Spiridon Pralea, muzeograf la Muzeul Maramureșean, la trei dintre obiectivele vizate, și anume: Casa memorială „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”, Casa Memorială „Elie Wiesel” și Muzeul de Istorie și Arheologie, fapt pentru care am avut parte de o experiență în aflarea unor informații și povești absolut inedită și satisfăcătoare. Trebuie să mai punctez: Alin Pralea a semnat articolul dedicat lui Elie Wiesel în monumentala lucrare editată de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare: 100 de personalităţi maramureşene care au făcut istorie, 100 de ani de la Marea Unire, apărută în 2018. Nu e de mirare, domnul Pralea are o activitate muzeografică și științifică de 14 ani în cadrul Casei Memoriale „Elie Wiesel” și este semnatarul a numeroase studii și articole în Acta Musei Maramorosiensis, revistă editată de Muzeul Maramureșean din Sighetu Marmației.
Elie Wiesel
Elie Wiesel s-a născut pe data de 30 septembrie 1928, în orașul Sighetu Marmației, la vremea aceea aparținând Regatului României, într-o familie de evrei din România, și a fost supraviețuitor al Holocaustului. A fost scriitor, eseist și ziarist american, precum și un activist marcant în domeniul drepturilor omului. În anul 1986 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace.
În iulie 2002, Elie Wiesel a realizat o scurtă vizită în România, ca invitat al lui Ion Iliescu, președintele României, pentru a inaugura, la Sighet, Casa memorială „Elie Wiesel”, casa în care s-a născut și care a fost restaurată de către Guvernul României. Cu această ocazie, Wiesel a fost decorat cu cea mai înaltă distincție românească, Ordinul Steaua României în grad de Mare Ofițer. Casa din Sighetu Marmaţiei în care s-a născut Elie Wiesel a fost, începând din luna februarie a anului 1987 şi pe parcursul anilor următori, obiectul demersurilor pentru a deveni o „casă-muzeu”, în care se propunea prezentarea personalităţii lui, precum şi viaţa socială şi culturală a evreilor din Maramureş.
Casa Memorială „Elie Wiesel”. Muzeul Culturii Evreiești din Maramureș
Casa Memorială „Elie Wiesel”. Muzeul Culturii Evreiești din Maramureș
Casa în care s-a născut Elie Wiesel și a trăit până la 15 ani, când a fost deportat împreună cu familia la Auschwitz, este situată pe strada Dragoş Vodă, colţ cu strada Tudor Vladimirescu, totodată deservind și drept Muzeul Culturii Evreiești din Maramureș, într-o zonă care a făcut parte dintr-unul dintre cartierele evreiești ale Sighetului.
Abia către sfârşitul anului 2000, prin intervenţia Muzeului Maramureşului din Sighetu Marmaţiei şi a Fundaţiei Culturale Române, s-a obţinut o Hotărâre de Guvern prin care s-au alocat primele sume necesare consolidării casei, iar în anul următor, cu susţinerea Preşedinţiei României şi a Ministerului Culturii şi Cultelor, s-au obţinut fonduri substanţiale prin care s-a finalizat restaurarea clădirii şi s-a hotărât transformarea ei în muzeu.
Casa Memorială „Elie Wiesel”. Muzeul Culturii Evreiești din Maramureș
Prin tematica abordată la amenajarea acesteia s-a urmărit evidenţierea personalităţii lui Elie Wiesel, a vieții plină de pierderi tragice și de experiențe cumplite, a activității sale, precum şi onorarea memoriei comunităţii evreieşti din Sighet şi din Maramureş.
În interior găsim încăperi cu mobilier de epocă ce au aparținut diverselor familii evreiești din Maramureș, obiecte de cult și de uz casnic, documente, fotografii relevante, reconstituiri fotografice și documentare ale Holocaustului în Maramureș și în Nordul Transilvaniei, completate periodic de expoziții temporare legate de viața comunitară, culturală și socială a evreilor maramureșeni.
Niște cifre aflate pe o diagramă din interiorul casei memoriale, cifre reci, spun o realitate crudă cu privire la adevărata dimensiune a dispariției populației evreiești din Maramureș. În topul listei se află orașul Sighet: în 1910, populația de evrei era de 7.981 suflete; în anul 1930, era de 10.154, iar în anul 1948 era de doar 1.515 evrei supraviețuitori.
Ioan Mihalyi de Apșa
Ioan Mihalyi de Apșa
S-a născut la 25 ianuarie 1844 în familia lui Găvrilă Mihalyi (1808-1875), deputat în Parlamentul de la Budapesta, comisar revoluţionar la 1848-1849 şi, în ultimii ani ai vieţii, judecător la Curtea regală, și al Iulianei Man (1815-1881), sora lui Iosif Man de Șieu, cel care va ocupa funcția de comite suprem al Maramureșului în perioada 1860-1876, luptător înverşunat pentru drepturile românilor din Maramureş și din țară.
Doctor în drept, Ioan Mihalyi de Apșa este recunoscut mai ales pentru lucrarea sa de referință Diplome maramureșene din secolul al XIV-lea și al XV-lea, editată la Sighetu Marmației în anul 1900, lucrare fundamentală în istoriografia Maramureşului voievodal, distinsă în anul 1902 cu Premiul „Năsturel-Herescu” de către Academia Română.
A fost fondator al „Asociaţiei pentru Cultura Poporului Român” din Maramureş şi al departamentului Sighet al Asociaţiei ASTRA. A susţinut şi îndrumat Preparandia (primul institut pedagogic românesc, 1862); a fost un mecena pentru artişti, fiind susţinătorul, inclusiv material, al lui Simon Hollósy, întemeietorul Şcolii de pictură băimărene. A devenit membru corespondent al Academiei Regale Române, din 1901. S-a stins din viață la 14 octombrie 1914, la Gherla, înainte să-și vadă visul măreț împlinit: Unirea Transilvaniei cu România Mare, la 1 decembrie 1918. Cu toate acestea, însă, unii dintre membrii familiei Mihalyi au avut o contribuţie memorabilă în evenimentele care au consfinţit unirea Maramureşului cu România – mai multe detalii aflați la capitolul dedicat Luciei Mihalyi de Apşa în ampla lucrare a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare: 100 de personalităţi maramureşene care au făcut istorie. 100 de ani de la Marea Unire. (Vizualizează în format pdf)
Casa Memorială „Ioan Mihalyi de Apşa”
Amplasată în centrul istoric al municipiului Sighetu Marmației, a fost achiziționată de către familia Mihalyi în 1880 și extinsă în 1882 în forma actuală. Cu o suprafață de 250 mp aceasta păstrează, într-o ambianță de epocă, mare parte din universul de viață materială și spirituală în care a trăit juristul și istoricul dr. acad. Ioan Mihalyi de Apșa.
Casa Memorială „Ioan Mihalyi de Apşa”
La parter este amenajată o Galerie de Artă a Muzeului Maramureşului, constituită din colecţii ale unor importanţi pictori ai „Şcolii Băimărene”, precum Traian Bilțiu-Dăncuş, Gheorghe Chivu, Vasile Kazar, sculptorul Ioan Bledea, printre care remarcăm şi lucrarea sigheteanului Hollósy Simon, fondatorului Şcolii Băimărene de Pictură, intitulată Cetatea Hustului.
Camera de lucru a academicianului este păstrată în totalitate, cu biblioteca, tablourile de epocă, cărţile, documentele în original, biroul de lucru şi blazonul familiei nobiliare. Casa lui a adăpostit ședințele Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș, al cărei mentor și sprijinitor Ioan Mihalyi a fost. Casa memorială „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa” este muzeu din anul 1984, în prezent fiind în administrarea Muzeului Maramureșului.
Iosif Man de Șieu
La Casa memorială „Ioan Mihalyi de Apşa” am avut ocazia să văd acest tablou realizat în mărime naturală al lui Iosif Man, îmbrăcat în portul de vicecomite de la acea vreme. În cartea Oameni din Maramureș, Pamfil Bilțiu îl portretizează pe Iosif Man de Șieu drept unul dintre cei mai neînfricați luptători pentru drepturile românilor din Maramureș de la 1800, în contextul trecutului istoric, sub guvernarea Imperiului habsburgic și, mai apoi, austro-ungar. Această remarcabilă personalitate a Maramureșului voievodal s-a născut la 31 ianuarie 1817 în Sarasău, într-o familie cu descendență seculară, de pe linia lui Ștefan I, Ioan și Iuga, voievozi de Maramureș, de înalte funcții în administrația comitatului Maramureș. Tatăl său, Vasile Man, a fost prim-pretor (1817-1845) și apoi vicecomite, căsătorit cu Iuliana, descendentă din familia Iura de Oncești.
Iosif devine, la vârsta de 19 ani, primul avocat român din Maramureș și, totodată, cel mai tânăr, iar în 1845 ajunge prim-pretor la Sighet, funcții în care dă dovadă de pricepere și corectitudine în rezolvarea complicatelor probleme administrative. Astfel că în următorii doi ani Iosif Man ajunge în Parlamentul de la Budapesta, ales pe circumscripţia Ocna-Șugatag. Izbucnind Revoluția de la 1848, Iosif revine în Maramureș, unde este ales președinte al Comitetului revoluționar. După înfrângerea revoluției este decretat dușman al poporului de către Imperiul habsburgic și condamnat definitiv la 4 ani de închisoare, împreună cu cumnatul său, Găvrilă Mihalyi, cărora li se confiscă averile, sunt închişi în cetatea Muncaciului, iar familiile lor ajung pe drumuri. Doar o intervenție a Iulianei Man pe lângă împăratul Franz Josef îi salvează – fapt relatat cu lux de amănunte în lucrarea Bibliotecii Județene 100 de personalităţi maramureşene care au făcut istorie la capitolul dedicat Luciei Mihalyi de Apşa – detalii.
La 4 ani după eliberare, în 1860, își recapătă averile și revine la drepturile constituționale, iar în scurt timp, tot în 1860, Iosif Man este ales comitele suprem al Maramureșului, funcție care echivalează cu cea de prefect, astăzi. Acest post l-a deținut timp de 17 ani, prin realegeri, până la moartea sa, la vârsta de 59 de ani.
Iosif Man, declarat român de tânăr, considera prioritar învățământul elementar în limba maternă. Lider energic și curajos, ia inițiativa la care aderă imediat intelectualitatea maramureșeană și, ca urmare, la 1860 ia ființă „Asociaţiunea pentru Cultura Poporului Român” din Maramureş, pe care a condus-o vreme de 15 ani. Asociația pune bazele Preparandiei Române la 1862, primul institut pedagogic românesc, care a dat peste 120 de învățători români pentru școli din Maramureș, Satu Mare și Sălaj.
În cei 17 ani cât Iosif Man de Șieu a condus comitatul Maramureș, ținutul a cunoscut o dezvoltare economică, culturală și spirituală fără precedent, care cu greu a putut fi suprimată de către imperiul austro-ungar după moartea sa, survenită la 1876 și datorată, mai ales, unui consum enorm de energie fizică și psihică, cumulat cu suferințele din trecut, pe când a fost încarcerat în temnițele imperiului austriac. Vigurosul om al Maramureșului a produs o tristețe fără seamăn la săvârșirea sa din viață, fiind deplâns de către întreaga suflare a comitatului, indiferent de etnie, după cum relatează Gazeta Transilvaniei, nr. 99 din 19 decembrie 1876.
Alexandru Filipașcu scrie în Istoria Maramureșului: „În 1876 se înregistrează pierderile ireparabile ale marilor bărbaţi şi prieteni Gavrilă Mihalyi, Ion Iurca şi Iosif Man, cei trei stâlpi ai neamului, despre care scria Gh. Bariţiu că, «cu toate demnităţile avute, au ştiut să fie români buni şi apărători valoroşi ai intereselor neamului din sânul căruia au ieşit». Cu ocazia comemorării lor de către adunarea generală a Asociaţiunii, s-a arătat că aceştia «au fost oameni care au ridicat din pulbere stima şi respectul popoarelor străine faţă de românii din Maramureş, în a căror istorie politică au deschis o epocă nouă. Întocmai ca antecesorii lor Balcu, Drag şi Ion Valahul, aceştia au înfiinţat un institut, care să fie azilul limbii noastre, lumina minţii şi fântâna culturii noastre»”.
Casa „Man” – Căminul cultural din Sarasău
Cu un evident resentiment, Pamfil Bilțiu scrie în lucrarea sa, Oameni din Maramureș: „La Sarasău nici sătenii, nici dascălii nu-și mai aduc aminte de acest vrednic fiu al vetrei lor. Doar casa lui, care a fost transformată în cămin cultural, în loc să se amenajeze în acest lăcaș o casă memorială, îi mai păstrează amintirea.
Casa „Man” – Căminul cultural din Sarasău
Cripta de familie i-a fost demolată de propriii consăteni și cărămida folosită, așa încât și această urmă i-a dispărut, în loc să se bucure de cinstire și să aibă în acest sat un monument”.
Prin moștenire, Casa Man ajunge la familia Mihályi, unicul fiu al lui Iosif Man cu baroana Clara Sztoyika, pe nume Iszidor, murind de tânăr, în luna mai a anului 1876, înaintea tatălui său. După venirea comunismului, casa a fost, pe rând, cămin cultural, cazarmă de grăniceri, apoi pereții i-au fost îndepărtați și a funcționat ca cinematograf, iar după 1989 casa a trecut printr-o amplă restaurare și deservește, din nou, drept cămin cultural.
Despre o legătură inedită între familia Man de Șieu și Iurca de Călinești
Alexandru Filipașcu îl asociază pe Ioan Iurca alături de Gavrilă Mihalyi și Iosif Man, ca buni prieteni. Despre Ioan Iurca (1806-1877) știm că era primpretor al plasei Cosău din 1845 până în 1861 și a fost ales vicepreședinte al Asociațiunii între 1862 și 1871. Ioan era fiul lui Timotei Iurca de Călinești, familie cu descendența nobiliară de pe linia lui Locovoi, cneaz de Cosău – consemnat la 1360 în Enciclopedia familiilor nobile Maramureșene de origine română a lui Al. Filipașcu (p. 156) – căsătorit cu Maria Dunca de Șieu. Iurca, Mihalyi și Man erau cei trei mari latifundiari, la acea vreme, ai Sarasăului, aflat în vecinătatea capitalei comitatului, Sighetu Marmației. Ioan Iurca a avut o contribuție importantă în activitatea Asociațiunii, în special în asigurarea fondurilor, lansând colecte și contribuind personal cu sume de bani, când era necesar. S-au construit un număr de școli la îndemnul și cu sprijinul său. Cele trei personalități ale vremii au fost înmormântate la Sarasău.
Un fapt interesant, legat de familiile Man de Șieu și Iurca de Călinești: urmașii familiei Man s-au despărțit în două ramuri genealogice, provenite de la antecesorul familiei, Gheorghe Petru Man (sau Peterman), consemnat ca „homo regius” pe vremea lui Matei Corvin [1].
Patronime Maramureșene. Genealogia Familiei de Dolha și Petrova / Alexandru Filipașcu, Editura Albatros, 2003, p. 252-253
Revenim la familiile Iurca și Man. Timotei Iurca, căsătorit cu Maria, a avut doi urmași: Ioan Iurca, care s-a căsătorit cu Susana Man, și Ana Iurca, care s-a căsătorit cu Petru Man (vicepretor la 1867) [2], aparținând celeilalte linii genealogice a Familiei Man de Șieu – antecesorii mei [2]. Înclin să cred că e foarte rară situația ca două mari linii genealogice provenind de la aceeași familie să fie reunite prin căsătoria cu doi descendenți, frate și soră, a unei alte familii, în același timp: în cazul de față, Ioan și Ana Iurca de Călinești, căsătoriți cu Susana Man (de pe linia lui Ion) și Vasile (de pe linia lui Dan), pomeniți în Enciclopedia familiilor nobile Maramureșene de origine română a lui Al. Filipașcu (p. 156).
Casa Iurca din Hărnicești
Monument de arhitectură populară, este una dintre puţinele construcţii în lemn de asemenea proporţii, păstrate în zonă, încă de la finele secolului al XVIII-lea (1792). Unul dintre descendenți, devenit preotul localității, și-a ridicat această casă de lemn.
Casa Iurca din Hărnicești
Imobilul inițial a avut prispă numai spre stradă, ulterior adăugându-se și lateral. În interior s-a păstrat vatra originală și hornul special amenajat pentru afumarea produselor alimentare. Pe peretele clădirii este expus arborele genealogic al familiei Iurca de Călinești. Casa este monument istoric de categoria B și a fost până în 2012 o pensiune de țară pentru agroturism și putea găzdui maxim 12 persoane.
Muzeul de Istorie și Arheologie
Secţia Istorie și Arheologie a Muzeului Maramureşului este situată în Piaţa Libertăţii nr. 15, într-o clădire datată din 1730 şi trecută pe lista monumentelor istorice.
Aici sunt expuse zeci de unelte din paleoliticul superior, mezolitic şi neolitic descoperite în zonă, colecţii de epoca bronzului (peste 140 exponate de bronz), mărturii arheologice şi scrise despre oraşul Sighet şi istoria Maramureşului. O atracţie deosebită o prezintă armele albe şi de foc şi mai ales două săbii şi un junghier oriental, arme capturate de maramureşeni în bătălia de la Borşa din 5 septembrie 1717, când tătarii au fost învinşi. Muzeul mai prezintă viaţa economică şi social-culturală a Sighetului din Evul Mediu până în anul 1918: documente privind înfiinţarea şi activitatea Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş (1861), personalităţi marcante ale Sighetului: Ioan Mihalyi de Apşa, Szilágyi István, Hollósy Simon, Iosif Man, Tit Bud și alții. Un spaţiu amplu este dedicat documentelor Marii Uniri din anul 1918, contribuţia maramureşenilor la măreţul act istoric.
Alte panouri prezintă aspecte din viaţa social-culturală şi învăţământul sighetean din perioada interbelică, vitrine cu cărţi tipărite în şi despre Maramureş, primul ziar românesc din Sighet (Sfatul, 7 decembrie 1818). Ororile fascismului şi ale războiului, 1939-1945, sunt prezentate în documente şi fotografii ale deportării evreilor maramureşeni, reinstaurarea administraţiei române în Maramureş, primii ani postbelici, imagini ale zilelor fierbinţi ale Revoluţiei din decembrie 1989 care au avut loc la Sighet.
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței
Am făcut o scurtă vizită la Memorial, din motive personale, să revăd sala 74 și să aprind o lumânare la Capela de reculegere şi rugăciune, în memoria bunicului meu și a tuturor celor care au făcut parte din lupta maramureșeană împotriva opresiunii comuniste, cu atât mai mult că eram pe data de 29 octombrie, cu trei zile înainte de Luminație. În sala 74, dedicată Rezistenţei din Maramureş, se găsește și fotografia bunicului meu, Man Iosif Vasile (pe linia paternă) [2], alături de alte portrete, multe în costume de deținut, executate în anchetă sau în detenție.
Iosif Man a fost arestat de către regim pentru doi ani, pentru acuzația că ar fi sprijinit grupul Popșa, primul grup de rezistență anticomunistă din Maramureș, timp în care a fost supus la umilințe, înfometat și bătut. Soția acestuia, Maria-Lucia, a rămas pe drumuri cu 3 copii mici, averea fiindu-le confiscată, neavând nimeni curaj în acea perioadă de teroare să-i adăpostească. Man Iosif Vasile a fost trimis apoi la Canal, fără proces sau condamnare, unde domina un regim de exterminare prin muncă forțată, înfometare și bătăi, loc în care a fost de multe ori aproape de moarte. – mai multe detalii pe Hotnews, articol preluat din Gazeta de Maramureș, nr. 75, An 3, 12 mai 2004 [3].
Ilie Lazăr
S-a născut la 12 decembrie 1895 la Giuleşti, Maramureş, dintr-o familie de vază, descendentă din mica nobilime maramureşeană. Încorporat în armata austro-ungară, este grav rănit pe timpul ofensivei Brusilov din 1916. După vindecare este retrimis pe front, anul 1918 găsindu-l în Troscianetz, Galiţia, ofiţer comandant al unei companii formate în întregime din români bănăţeni. Pune la cale dezertarea întregii companii într-o noapte când dă alarma şi se strecoară cu toţii pe o garnitură de tren formată din locomotivă şi trei vagoane. Mecanicul şi cei doi lucrători ucraineni, mituiţi în prealabil, îi duc până la graniţa Bucovinei, la Noua Suliţă. De acolo au făcut pe jos drumul până la Cernăuţiul aflat în fierbere, unde se proclamase Unirea cu România, dar bandele de ucraineni jefuiau la periferii, fiindcă armata română încă nu intrase în Bucovina, iar liderii românilor se ascundeau de teama represaliilor. În piaţa centrală din Cernăuţi, Ilie Lazăr este abordat de profesorul Sextil Puşcariu, care, văzând soldaţi înarmaţi în uniformă austriacă vorbind româneşte, le cere protecţia pentru întreg consiliul românilor bucovineni în frunte cu Iancu Flondor.
Ilie Lazăr organizează protejarea acestora pe timpul nopţii. A doua zi, bandele ucrainene s-au retras de teama armatei române, a cărei sosire a fost anunţată de fluturaşi lansaţi din avioane. Ilie Lazăr şi Iancu Flondor preiau sub administraţie românească clădirile oficiale din oraş, primul steag românesc după 174 de ani fiind înfipt pe turnul Primăriei din Cernăuţi de către Ilie Lazăr împreună cu un tânăr pe nume Nicoară.
Ilie Lazăr pleacă în Maramureş, este delegat la Adunarea de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, de acolo pleacă la Bucureşti, unde obţine, prin intermediul lui Alexandru Vaida Voevod, o audienţă la primul-ministru Brătianu şi la generalul Prezan. Le explică acestora necesitatea ocupării de către armata română a întregului Maramureş şi dincolo de Tisa. Este trimis cu misiune oficială pe lângă Divizia 7 Infanterie ce va primi ordinul de ocupare a Maramureşului. În această postură va călăuzi batalioanele din Regimentul 14 Infanterie spre Sighet. Pe timpul bătăliei de la Cămara va obţine informaţii preţioase şi va călăuzi detaşamentul Luca, care va manevra prin dreapta obţinând victoria.
În perioada interbelică va intra în politică alături de Iuliu Maniu, fiind deputat de Maramureş în mai multe legislaturi. În anii 1944-1945 va reinstaura administraţia românească în Transilvania eliberată de trupele sovieto-române. Va fi condamnat de regimul comunist şi va executa 16 ani de închisoare. Moare la Cluj, la 6 noiembrie 1976, în vârstă de 81 de ani [4].
Casa Memorială „Dr. Ilie Lazăr”, Giulești
Monument de arhitectură tradiţională, aflat în comuna Giulești, a aparţinut iniţial protopopului greco-catolic Vasile Mihalyi şi a fost edificată în anul 1826, aşa cum atestă inscripţia în limba latină. Pe spatele meştergrindei se află, săpată în lemn, o altă inscripţie: „urmaş Lazăr”, cele două familii fiind înrudite. În această casă, la 28 noiembrie 1918, dr. Ilie Lazăr a convocat delegaţii maramureşeni pentru a pleca la Alba Iulia, unde la 1 Decembrie 1918 se va semna pentru vecie Unirea Maramureşului cu Ţara-Mamă. Din păcate, nu am avut posibilitatea să vizitez interiorul, casa aflându-se în proces de restaurare. Mai multe detalii citiți pe site-ul Muzeului Maramureșului.
Ioan Stan Pătraș
Marele meșter popular al Maramureșului, Ioan Stan Pătraș, s-a născut în 1908 într-o familie de țărani din Săpânța. În anul 1935, pe atunci un anonim sculptor în lemn, a început să așeze pe cruci niște înscrisuri sub forma unor scurte poeme scrise la persoana întâi: epitafuri ironice, naive, de multe ori cu greșeli gramaticale și foarte apropiate de graiul arhaic. La început, sculpta în jur de 10 cruci pe an, materialul folosit fiind lemnul de stejar. Ioan Stan a frecventat doar primele patru clase școlare, astfel că celebrele epitafuri erau transcrise pe cruce mimetic: dicta altui sătean versurile sale, acesta le bătea la mașină, iar apoi meșterul imita scrisul sculptând textul în locul rezervat pe cruce.
Din anul 1936 și-a perfecționat stilul, când pe cruci au apărut figurile sculptate în relief, în culori vii, obținute din pigmenți naturali. Culoarea predominantă este albastrul, numit astăzi de către experți „albastru de Săpânța”. Celelalte culori au o simbolistică consacrată: verde – viață, galben – fecunditate și fertilitate, roșu – pasiune, negru – moarte. Cele mai amuzante sunt marcate cu o bulină galbenă, pentru a fi mai uşor de găsit de turişti. Până în anul 1977, Pătraș a realizat aproximativ 700 de cruci în ambele cimitire din Săpânța, cunoscute sub denumirea de „Cimitirul Vesel”.
Casa Memorială „Ioan Stan Pătraș”, Săpânța
Datată în anul 1951, a aparținut soției meșterului și se află la doar câteva sute de metri de „Cimitirul Vesel”. La intrare în curte se află bustul lui Stan Ioan Pătraş, lucrat în piatră. În interiorul casei muzeu, alcătuită din trei camere, sunt expuse zeci de sculpturi basorelief, pictate, specifice creaţiei meșterului Ioan Stan Pătraș, precum și obiecte de artizanat, cergi, covoare, oale de lut, icoane. Printre acestea mai sunt sculpturi (Miorița, Baltagul), tablouri, albume și informații cu expozițiile internaționale ce aparțin lui Dumitru Pop Tincu, continuatorul celebrului meșter popular și custodele casei memoriale. În curte se păstrează atelierul lui Ioan Stan Pătraș, în care urmaşii îi continuă meşteşugul, realizarea de noi cruci sau restaurarea acelora vechi, peste care trecerea timpului și-a lăsat urma.
Dumitru Pop Tincu – Tezaur Uman Viu
Dumitru Pop Tincu continuă opera lui Stan Ioan Pătraş din 1977, când, la doar 9 anișori, a intrat în ucenicia sa, iar la moartea meșterului avea 14 ani. De jumătate de secol sculptează, pictează și scrie epitafuri pe crucile atât de apreciate în lumea întreagă, împlinind vorba învățătorului său, Stan Pătraș: „Mă, aicea trebuie să fii sculptor, pictor și poet!”. Dumitru Pop este și custodele Casei memoriale „Stan Ioan Pătraș”, fapt pentru care m-am bucurat enorm când l-am văzut în curtea casei, în acea zi însorită de sfârșit de octombrie când am vizitat casa memorială. Ce poate fi mai împlinitor decât să-ți fie propriul custode o personalitate de marcă, ambasador al culturii și tradiției maramureșene peste hotare, Dumitru Tincu, care la 6 septembrie a fost onorat cu titlul de Tezaur Uman Viu! Am discutat multe, despre „brandul de Săpânța”, despre expozițiile internaționale la care a participat în întreaga lume, despre ceilalți meșteri populari ai Maramureșului, care, pe zi ce trece, sunt tot mai puțini cei capabili să ducă mai departe tradiția milenară în meșteșugul lemnului. Am remarcat o fotografie a lui Vida Gheza. L-am întrebat pe meșter dacă l-a cunoscut. „Da’ cum nu? Am și frecventat câteva clase ale lui Gheza la Baia Mare, pe vremea când acesta era vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România”. De altfel, și la Expoziția memorială Vida Gheza din Baia Mare se află o sculptură realizată de Ioan Stan Pătraș și dedicată artistului băimărean, primită în 1973 cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. Astăzi, în Cimitirul Vesel sunt peste 1.200 de cruci, dintre care aproape jumătate sunt realizate, de mai bine de 40 de ani, de Dumitru Pop Tincu.
Cimitirul Vesel din Săpânța
Din 1935 datează primul epitaf, iar din anii 1960 încoace întreg cimitirul a fost populat cu circa 700 de astfel de cruci, sculptate în lemn de stejar, majoritatea de către marele meșter popular Stan Ioan Pătraș, devenind un muzeu în aer liber de natură unică și o atracție celebră în toată lumea. Cimitirul Vesel a devenit parte a patrimoniului cultural UNESCO, iar la Simpozionul Monumentelor Funerare, care s-a ţinut în Statele Unite ale Americii în 1998, a fost clasat primul în Europa şi al doilea din lume după cel din Valea Regilor, din Egipt [5].
Cu mulțumiri pentru sprijinul acordat la Muzeul Maramureșului d-nei director Mirela Barz și muzeografilor Mihail Gerald Manole, Alin Spiridon Pralea.
(28-29 octombrie 2021)
Referințe:
– 100 de personalităţi maramureşene care au făcut istorie, 100 de ani de la Marea Unire, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2018 – vizualizează în format pdf;
– Oameni din Maramureș, Pamfil Bilțiu, Editura Maria Montessori, Baia Mare, 2003;
– Istoria Maramureșului, Alexandru Filipașcu, Editura Gutinul, Baia Mare, 1997;
– Enciclopedia familiilor nobile Maramureșene de origine română, ed. II, Alexandru Filipașcu, Editura Eikon, București, 2015;
– Muzeul Maramureșului – www.muzeulmaramuresului.ro
Note:
[1] Buletinul Cercurilor Științifice Studențești, 22, Editura Mega, 2016; Autor: Horvat Marian Alexandru – p. 127
[2] Patronime Maramureșene. Genealogia Familiei de Dolha și Petrova, Alexandru Filipașcu, Editura Albatros, 2003 – p. 252
[3] Gazeta de Maramureș, Ciprian Dragoș (Nr. 75, An 3, 12 mai 2004)
[4] Revista Tactica și Strategia 2, an 2014 – p. 25
[5] sapantamaramures.ro/cimitirul-vesel
Adrian MAN
Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare
Web-master: www.bibliotecamm.ro
Co-fondator: Revista Tactica și Strategia
e-Bibliotheca septentrionalis 