Aventura unui fulg

de Irina Vera TEREBEȘI

Un fulg de nea născut dintr-o picătură de ploaie și o suflare rece a vântului iernii au pornit în josul pământului pentru a căuta un fulg drag sufletului său cu care ar putea zbura, juca și l-ar face să zâmbească o viață… Steluța de zăpadă era plină de vise, speranță și fericire că a fost aleasă să ofere zâmbete văzduhului și liniște vânturilor. Plutea liberă și nestânjenită urcând sau coborând pe aripile suflărilor nostalgice de dor de frumos, era plină de încredere că își va găsi fericirea… Știa că trebuie să se țină departe de căldură… de adieri ademenitoare pline de promisiuni care ar putea să o omoare… În drumul ei a cunoscut mii de alte steluțe, cu unele chiar se împrietenise, le asculta poveștile de viață… râdea și se juca în timpul căderii sale, era plină de încredere în tot ce o înconjura… a cunoscut copaci, adieri, frunze… ale toamnei vremuri rămase… a văzut fericirea în ochii copiilor, a auzit colinde din casele oamenilor, a simțit mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor, s-a bucurat de sunetele zurgălăilor adunate într-un cântec vesel al anotimpului, a privit prin ferestrele oamenilor cerșind liniște sufletească și surâsuri, a dansat în ritmul cântecului inimii sale… și dintr-o dată timpul parcă s-a oprit, muzica nu s-a mai auzit, dansul fulgilor a încetat… pentru că a găsit ceea ce căuta… și-a văzut visele, gândurile, emoțiile… parcă s-a văzut pe sine… s-a apropiat și a simțit că este învăluită de dragoste… nu iubea un fulg de nea, ci un om… care a privit-o cu admirație și i-a promis că o va face fericită… dar din prea multă dragoste căldura a crescut, rațiunea s-a ars, iar din atât de multă dragoste primind sărutul lui steluța de zăpadă s-a topit… cu ea topindu-se și simțurile, dorințele, visele, inima, zâmbetele… A simțit căldură venind către ea, dar nu a mai avut puterea să se îndepărteze. A simțit cum dragostea o cuprinde și nu i se poate împotrivi oricâte eforturi ar depune. Așa că i s-a dăruit cu totul… cu tot sufletul ei… fiind încrezătoare în vorbele și bunăvoința aparentă a omului… a simțit cum bătăile inimii i se întețesc, apoi pâlpâie din ce în ce mai slab, gândurile-i zboară departe spre neființă, în neant, neștiind ce le așteaptă. Fulgii de nea din jurul ei se vedeau tot mai slab, zâmbetul îi pălise, inima i se topise… Totul dispăruse… parcă… deoarece fulgul nu muri… se transformase. Fulgul a devenit o picătură de apă… mai limpede și mai strălucitoare ca niciodată… picurând de pe buze pe o fărâmă de pământ, s-a absorbit dând speranță a ceea ce s-a sădit odată… cu atât de multă dragoste… Acum nu mai este nevoită să se ferească de căldură și chiar așteaptă cu ardoare razele de soare să o încălzească, să o vindece și să o ridice lin până la ceruri… speră să lase în urma ei o floare, un gând, o amintire… un miracol…

Zilele treceau, iar picătura de apă aștepta noi răsărituri… în brațele-i dulci avea pământul cu toate simțurile înghețate de ale iernii timpuri.. S-a lăsat cuprinsă de emoții, pătrunsă de mirosul pământului, de dulceața aerului, de gustul frunzelor pierdute de ai lor copaci creatori… A ascultat poveștile lor de viață, de dor… poveștile anotimpurilor… trăiri care se tot repetă, dar trăite mereu cu intensitate. Asemeni picăturii de apă sunt multe alte picături care sunt uneori triste, alteori fericite, dar toate au menirea de a oferi viață a ceea ce s-a sădit… în pământuri, inimi… suflete…

Textul face parte din volumul: Irina Vera Terebeși, Iubire-n anotimpuri, Baia Mare, Editura eCreator, 2021, p. 74.