POEZIA, ca o misiune

de Cristian SANDACHE

Conștiința umanistă a lui Petőfi Sándor (1 ianuarie 1823 – 31 iulie 1849) era o evidență, ilustrată frecvent în lirica sa. În anul 1846 (prin intermediul poeziei intitulată „Visez însângerate zile”) el își exprima încrederea într-o transformare radicală a lumii în care trăia, grație unui adevărat cataclism universal. Ar fi fost însă vorba despre o regenerare și o eliminare a tot ceea ce fusese nedrept, ostil naturii umane. Violența necesară (înțeleasă de către adepții iacobinismului de atitudine, ca fiind un echivalent al violenței pure) trebuie însă interpretată mai curând ca o aspirație a unui suflet funciarmente onest, care ar fi dorit ca tot Răul din lume să fi fost extirpat, iar semenii săi să se poată în sfârșit bucura, de seninătatea pe care o meritau din plin. Adevărat ostaș al adevărului și al setei de absolut, Petőfi nu ezita niciun moment în privința crezului său, fiind convins că indiferent de ostilitățile pe care ar fi urmat să le înfrunte, se va găsi mereu câte un suflet omenesc mângâiat de lumina divină a înțelegerii, capabil să se solidarizeze cu poetul. Imaginile sunt pe cât de impresionante, pe atât de accesibile, pentru că limbajul petőfian excelează din nou, printr-un fel de profunzime a simplității, filonul inspirațional popular fiind evident, după cum ecoul lecturilor sale diverse (cu deosebire din liricii europeni) este și el vizibil, fără însă a-i altera cu nimic puternica notă personală: „De-o fi să mor, de-o fi să mor / Pe eșafod sau sub drapele, / Va fi un om ce va veni / Cu lacrimi sângele să-mi spele.” (Visez însângerate zile, 6 noiembrie 1846).

Pentru un spirit cu adevărat justițiar, care respira pentru ideea de echitate universală și care suferea intens (aproape pentru fiecare durere resimțită de către un semen al său), nu era semnificativă doar modalitatea în care i s-ar fi derulat viața, ci și maniera în care s-ar fi produs momentul trecerii definitive Dincolo. Petőfi își exprimă teama ca nu cumva, sfârșitul său să fie unul banal, burghez, pe perna proprie. Un astfel de temperament are nevoie de multă energie și de confirmarea faptului că fiecare gest esențial al său este unul dăruit semenilor săi și nu în ultimul rând – Istoriei. Petőfi nu era un orgolios lipsit de simțul măsurii, dar cu toate acestea avea conștiința misiunii sale spirituale, credința că acționează în numele poporului său. Poetul se dorea un fel de purtător de cuvânt al maghiarimii, dar și un demn reprezentant al tuturor neamurilor aflate în robie, care urmau a-și lua destinele în propriile lor mâini, răsturnând strâmba orânduire a lumii în numele unei singure divinități – care se numea Libertatea.

Se observă în acest caz, lipsa de îngustime a viziunii petőfiene, care este una generos umanistă, integratoare, în ea putându-se ușor recunoaște însăși condiția umană cu complicatele sale meandre. Petőfi își dorea să moară eroic, în marea încleștare simbolică dintre Bine și Rău, într-o atmosferă dantescă și miraculoasă, copleșitoare și impresionantă: „Acolo-aș vrea să pier, / Pe câmp de luptă-n vuietul de fier, / Sângele-mi tânăr să se scurgă-acolo. / Și glasul meu să fie-acoperit / De vălmășagul nemaipomenit, / De glasul trâmbițelor sugrumate, / De tunetul de tunuri descărcate. / Pe trupul meu cu linii-ncremenite / Să treacă roibii cu-ale lor copite / Și să-l sfărâme una cu pământul. / Acolo-aș vrea să mă lăsați, cu vântul, / De-acolo să-mi culegeți oasele zdrobite.” (Mă chinuie amar un gând, decembrie 1846).

Singura ideologie, pe care Petőfi o considera conformă cu aspirațiile ființei umane, era ideologia libertății, cu corolarul ei – fapta. Poate nicăieri nu apare acest aspect mai pregnant ca în poezia „De ești bărbat, bărbat fii”, în care poetul își exprimă convingerea în necesitatea temerității – ca unic argument în fața Răului. Omul nu trebuie să renunțe niciodată la drepturile sale esențiale, indiferent de duritatea cu care Destinul încearcă a-l opri din drumul său: „De ești bărbat, bărbat fii / Să crezi, să năzuiești / Și spune-o, chiar de-ndată / Cu sângele-ți plătești / Să-ți lepezi viața, mai curând / Decât al vieții crez / Și ducă-se și viața chiar / De cinstea ți-o păstrezi.” (De ești bărbat, bărbat fii!, ianuarie 1847).

Unica avere pe care ființa umană o ia cu sine, atunci când se strămută la stele, este demnitatea, adevăratul barometru al valorii individului. Este de preferat a nu-ți pierde onoarea și libertatea de a opta, chiar dacă această consecvență ar presupune dispariția ta fizică: „De ești bărbat, bărbat fii, / Viteaz, și-atunci nicicând / Nu-i om și nu e soartă / Să te doboare-n vânt. / Să fii gorun, ce piere / De vifor secerat, / Dar își păstrează șira / Spinării, ne’nclinat!” (De ești bărbat, bărbat fii!, ianuarie 1847).

Remarcabil rămâne Petőfi și în ceea ce privește capacitatea de a descoperi în cadrul naturii – semnificații speciale și reprezentări aproape metafizice ale stărilor sufletești. În poemul intitulat „Tisa”, acest adevărat har de desenator subtil, ni se dezvăluie cu acuitate. Imaginea Tisei este una de o rară sensibilitate, apărând ca o mângâiere a culorilor, de o muzicalitate intensă și tandră: „Pe oglinda-ntinsă roșii raze / Dănțuiau ca zânele voioase, / Pașii lor se auzeau de parcă / Mii de pinteni nevăzuți și-ncearcă”. (Tisa, februarie 1847)

Instantanee cu adevărat impresionante, care probează un rar simț al detaliilor semnificative: „Stam întins pe aurii covoare / De nisip ce se pierdeau ușoare / În otava odihnind cuminte / Ca în carte șiruri de cuvinte. // Dincolo de plai, ‘nalt în tăcere, / Codrul; înlăuntru, ziua piere, / Dar amurgu-i pune o coroană / Care pare flacără și rană. // Iar pe malul celălalt, îmbulzite, / Tufele se-ntind, de-aluni, răchite, / Printre care, hăt-departe,-n zare, / Turla unui sat mărunt năzare.” (Tisa, februarie 1847).

Tisa e mai mult decât un râu, o întindere impresionantă de ape, ci – e însăși natura simbolică, ocrotitoare și în același timp – nespus de capricioasă, care își poate schimba imediat dispoziția, devenind viforoasă, fremătătoare, ucigătoare prin forța sa nestăpânită. În fapt, râul e doar un pretext pentru că Petőfi prezintă aici, complexitatea sufletului maghiar, predispoziția sa pentru tandrețe și grandios, erupții radicale și aprige. Seninătatea și luminozitatea se întrepătrund cu amărăciunea și violența, liniștea edenică se poate metamorfoza la un moment dat în potop devastator. Predispoziția maghiarului către un soi de tristețe grea, resemnată, zâmbetul său corelat cu amărăciunea, bucuriile bubuitoare care pot deveni cu ușurință chiote de revoltă devastatoare, aproape sinucigașe prin intensitatea lor – iată tot atâtea fațete care întregesc în fond, portretul psihologic al unei ape și al unui întreg popor. Fără să vrem, ne gândim la grandioasa reprezentare a Oltului, din lirica atât de inspirată a lui Octavian Goga. Și în acel caz – un râu devenea prototipul sufletesc al unei colectivități complexe în confruntare directă cu provocările Istoriei.