Mihai Eminescu – bibliotecar și prozator

Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași

Mihai Eminescu – bibliotecar 

Se ştie că Mihai Eminescu a fost, o scurtă perioadă, directorul Bibliotecii Centrale din Iaşi. Dar el a îndeplinit de patru ori atribuţii de bibliotecar, lucru mai puţin scos în evidenţă.

Astfel, în 1865, la Cernăuţi, ca elev de gimnaziu, este găzduit în casa lui Aron Pumnul, unde „se afla şi o mică bibliotecă a studenţilor români, ferită de ochii profesorilor străini, căci, după legile şcolare, studenţii nu aveau voie să întreţină biblioteci şi ar fi fost confiscată şi această bibliotecă, dacă în ochii lumii nu ar fi trecut drept proprietate a lui Pumnul. […] Bibliotecar era totdeauna un student găzduit de Pumnul, care locuia în camera în care se afla şi biblioteca.” (Teodor V. Ştefanelli – Amintiri despre Eminescu, 1914) Astfel, Eminescu „începu să trăiască, să doarmă şi să viseze printre cărţi” (G. Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu).

În 8 aprilie 1871, la Viena, la iniţiativa lui Mihai Eminescu, societăţile studenţeşti „România” şi „Societatea literară şi ştiinţifică a Românilor din Viena” se contopesc în „România jună” (care avea ca deviză versul lui Andrei Mureşanu „uniţi-vă în cuget, uniţi-vă’n simţiri”). În şedinţa de înfiinţare a noii societăţi, „Eminescu, membru ordinariu, cu 30 de voturi, se alege bibliotecar”. (Augustin Z. N. Pop – Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, 1969)

În perioada 1 septembrie 1874 – 1 iulie 1875 a fost directorul Bibliotecii Centrale din Iaşi. „Sunt fericit că mi-a ales un loc potrivit cu firea mea singuratică şi dornică de cercetare ” îi scrie poetul Veronicăi Micle, în 14 septembrie 1874.

„Şi ca bibliotecar, şi ca revizor şcolar, Eminescu a fost pildă de activitate inteligentă şi superior îndrumată. Lucrările lui, în ambele funcţiuni, mărturisesc despre felul luminos şi personal cum înţelegea să-şi facă datoria.” (Gala Galaction – Viaţa lui Eminescu, 1924).

Perioada de directorat se încheie brusc, postul fiind acordat pe criterii de afinităţi politice. Mai mult, poetul este hărţuit cu un proces legat de directoratul lui, proces care se încheie fără urmări, nefiind găsit vinovat.

A patra oară, lucrează ca subbibliotecar, tot la Biblioteca Centrală din Iaşi. „Pe ziua de 24 septembrie 1884, i se dăduse lui Eminescu  postul de subbibliotecar, părăsit de A. Philippide […] îndeplinind unele mărunte sarcini birocratice.” (G. Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu). Poetul, bolnav deja, a găsit în bibliotecă, încă o dată, un liman de linişte.

Proza lui Eminescu

Poet romantic prin excelență, Mihai Eminescu este în același timp și un prozator romantic. Eugen Simion, în lucrarea „Eminescu. Proza literară”, afirmă că „Eminescu deschide prin epica sa cel puțin două drumuri în literatura română, drumul prozei fantastice prin nuvela Sărmanul Dionis, și drumul prozei filosofice, prin Avatarii faraonului Tla”.

Proza nu s-a bucurat de o receptare atât de rapidă ca poezia, din mai multe motive:

a) unele proze au rămas în manuscris.

b) prejudecata că un mare poet nu poate fi în același timp și un mare prozator.

c) poezia, prin lirismul și muzicalitatea ei deosebita s-a bucurat de o receptare imediată în comparație cu proza, care presupune un anumit nivel de cultură și de înțelegere.

Proza lui Eminescu reprezintă în evoluția prozei românești un moment de discontinuitate în continuitate, în sensul că inaugurează două coordonate fundamentale: filozofică și fantastică într-o proză ancorată de la începuturile ei pe o solidă dimensiune realistă.

Aria prozei eminesciene este variată, mergând de la romanul social și istoric (Geniu pustiu) la nuvela fantastică și filozofică (Sârmanul Dionis; Avatarii faraonului Tla, Arhaeus) sau până la fiziologii, evocări realiste (La curtea cuconului Vasile Creangă, Aur, mărire și amor, Moș Iosif, Părintele Eronache Chiseliță), până la basmul cult (Făt-Frumos din lacrimă).

Cronologic, primul autor de proză fantastică românească de certă valoare este Mihai Eminescu, considerat şi creatorul genului la noi în ţară. Eminescu nu este numai un precursor, ci şi un strălucit întemeietor, a cărui originalitate a influenţat în mod favorabil o bogată posteritate literară. Deosebit de important este faptul că Eminescu introduce în proza fantastică românească o serie de teme şi de motive care nu vor fi reluate în deplina lor amploare decât de Mircea Eliade.

Direct sau indirect, Eminescu îi va influenţa pe prozatorii români de mai târziu: pe Camil Petrescu (prin luciditate şi cazuistică), pe Rebreanu (prin viziunea realistă şi prin capacitatea de a anima masele), pe Gib Mihăescu (prin erotism), pe Mateiu Caragiale (prin strălucire barocă, prin precizia descrierilor, prin patinarea cuvintelor), pe Alexandru Ivasiuc (prin intelectualismul temelor), pe Mircea Eliade (prin modul de a înţelege şi a construi fantasticul existenţial), pe A. E. Baconski (prin sugestiile onirice) etc.

Proza sa, asemeni poeziei, e pregătită să înfrunte veacurile.

Sursa: Biblioteca Tăuții Măgherăuș

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: