Instantaneu

de Irina Lucia MIHALCA

În spații nedefinite, invizibile,
percepi nisipuri mișcătoare,
alunecări de pietre, o stâncă despicată.
O pânză albă
atârnă peste un șevalet.
În aburii serii, urechile mele ascultă tăcerea,
iarba care continuă să crească,
mângâierea ramurilor de arțar
în fereastră.
Noaptea ascunde scufundări și naufragii,
împrăștie miresmele dulci ale ploii
ce-acoperă
acest oraș al oamenilor uitați.
Mâinile mele prind vântul
și degetele mele 
simt picăturile de ploaie.
Pe nisipul timpului, în căutarea vieții,
pășești pe un spațiu fragil,
aluneci în copilărie,
și râzi,
și alergi,
și strigi, și cânți.
Încet mergi mai departe.
Respiri.
Alegi din infinitatea de posibilități
ce se ondulează
în șoapte,
ca prin uitare
să intre în memorie.
Prin fumul albastru, o linie stelară,
la marginea necunoscutului
te arunci.
După fiecare moarte
urmează o nouă naștere.

19 ianuarie 2022

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: