2022 – Anul European al Tinerilor

„Cu cât mai multă lucrare duhovnicească face cineva în anii copilăriei sale, cu atât mai ușoare îi vor fi toate mai târziu…” – Cuviosul Paisie Aghioritul

de dr. Vlad Ioan BONDRE

Problema raportului dintre tineret şi creştinism nu e azi nu­mai o problemă doar de cateheză sau pastorală, în care Biserica să aibă ini­ţi­a­tivă, ci o problemă de atitudine, tineretul aflându-se în bătaia curentelor de­ci­si­ve. De aceea, tineretul e azi preocuparea transigentă şi necesară[1], atât a Bisericii, cât și a lumii moderne. Viaţa se derulează pe făgaşul multor necunoscute şi incertitudini, iar tinerii ştiu că nimic nu e fără valoare, și independenţa de la un anumit punct e doar o himeră. În faţa acestor crude realităţi, e necesară intuiţia de a pătrunde corect faptele, de a delimita consecinţele şi de a scurta posibilele perspective, după cum afirmă și Petru Creția: „Omul cinstit nu este complicele nimănui, indiferent ce preţ ar avea de plătit pentru asta. Pe de altă parte cinstea ne cere să nu ne arătăm drept ceea ce suntem […] însă lumea e plină de impostori inconştienţi de impostura lor”[2].

Dacă, nu demult, tineretul reprezenta marea investiţie a societăţii, fie­care națiune dorindu-şi un tineret viguros sub raport fizic şi spiritual, astăzi, prin toa­te mijloacele mass-media, se aduc critici și ofense la adresa tineretului, care se simte astfel frustrat şi ameninţat[3]. Numai că aceste sentimente refulate la ni­vel general proiectează societatea într-o situaţie de criză, asemeni efectului de bumerang: „pedeapsă şi răsplată”[4]. Sören Kierkegaard crede că acest efect este posibil „pentru că întotdeauna e dureros să a­se­meni o lume lăuntrică şi să trebuiască să te înfăţişezi drept un altul, a­cea­sta fiind suferinţa omenească cea mai grea şi cel care o îndură suferă într-o sin­gură zi, deseori, mai mult decât toate martiriile la un loc”[5]. Problema tineretului de azi este cu atât mai importantă, cu cât el este cel care va alcătui Biserica lui Hristos în anii ce vor urma. Tinerii de azi sunt pre­oţii de mâine, sunt viitorii enoriaşi ai acestor tineri. De aceea, situaţia ac­tu­ală a tânărului necesită, din punct de vedere spiritual, multă atenţie şi tre­buie să fie o preocupare permanentă pentru Biserică.

Se spune mereu că secolul XXI va fi un secol re­li­gi­o­s sau nu va fi deloc, de aceea, este nevoie ca tradiţia creştin ortodoxă să fie dusă mai departe de noile generații, dar toate acestea nu se pot realiza fără im­pli­carea reală a Bisericii. În cadrul Bisericii, tânărul îl descoperă pe Hristos, Cel care îi dă puterea de a înfrunta viaţa şi toate încercările sale. Astfel, el nu mai este sin­gur, ci împreună cu Hristos, care-l întăreşte în toată lucrarea cea bună. Bi­se­ri­ca îi oferă tânărului sensul şi plenitudinea vieţii, îl ajută să-şi dez­volte po­ten­ţi­a­li­tăţile cu care a fost înzestrat pentru a deveni un om e­chi­li­brat, optimist şi des­chis prin iubirea către toţi[6]. Căci aceasta în­sea­mnă a trăi în Adevăr şi Cre­din­ţă, „să ai de-a pururi ochii ridicaţi înspre idealuri mai pre­­sus de asprele re­a­li­tăţi cotidiene, urmărind în viaţă aceste idealuri ver­ti­cal, cu ochii ridicaţi spre ce­le înalte”[7], simţind realitatea ascunsă în taina vi­i­to­rului de dincolo de mor­mânt, având conştiinţa şi măreţia blazonului unei no­bile origini şi finalităţi.

Atât Biserica prin „eclesia”, cât și Sfânta Tradiție, arată grija deosebită pentru tinerii lumii de azi. Cu siguranță, această purtare de grijă nu face altceva decât să arate importanța anilor tinereții în progresul duhovnicesc. Grija față de familia creștină și membrii acesteia a fost o preocupare constantă a Părinților Bisericii primare, de aceea, printre puținele sfaturi pe care ei le-au putut lăsa în scris din pricina condițiilor dificile în care-și desfășurau activitatea misionară, se regăsesc și cele referitoare la soț, soție, copii, tineri și văduve. În acest context, Sfântul Clement Romanul îndeamnă: „să învățăm pe tineri învățătura fricii de Dumnezeu … Copiii noștri să aibă parte de creșterea cea întru Hristos, să învețe ce putere are smerenia înaintea lui Dumnezeu și ce poate dragostea curată în fața lui Dumnezeu, să învețe că bună și mare este frica de Dumnezeu și că mântuiește pe toți cei care trăiesc cu cuvioșie în Dumnezeu, cu cuget curat”[8]. Aceleași îndemnuri adresează și Sfântul Policarp creștinilor din Filipi, cărora le spune: „la fel și tinerii să fie fără prihană în toate, înainte de orice îngrijindu-se de curăția lor și înfrânându-se de la orice lucru rău. Este bine să se abțină de la poftele cele din lume, că orice poftă luptă împotriva duhului și că nici desfrânații, nici adulterii, nici sodomiții nu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu, nici cei ce fac lucruri nesocotite. De aceea tinerii trebuie să se îndepărteze de toate acestea, supunându-se preoților și diaconilor ca lui Dumnezeu și lui Hristos. Fecioarele trebuie să viețuiască fără de prihană și cu conștiința curată ”[9].

Păstrând tonalitatea Părinților apostolici în privința exigențelor morale cărora tinerii creștini trebuie să se supună, părinții și scriitorii bisericești din secolele IV și V atrag atenția în special asupra sensului și importanței curăției morale a tinerilor, aceștia fiind vizați cu precădere de laxismul moravurilor sociale. În acest scop, Sfântul Ioan Hrisostom îndeamnă ca educația să înceapă a se realiza din vreme, formându-se tânărului deprinderea cu cele bune: „Tinerețea, este sălbatică, având nevoie de mulți priveghetori, dascăli, pedagogi, îngrijitori, de mulți hrănitori […]. Tinerețea este ca un cal sălbatic, ca o fiară sălbatică, și dacă de la început și din cea mai fragedă vârstă a copilăriei îi vom pune niște hotare bune, după aceea nu vom avea nevoie de multe osteneli, ci obișnuința va fi ca o lege. Să nu-i lăsăm să facă ceva din cele plăcute și vătămătoare, și nici să le facem ca unor copii totdeauna pe plac, ci mai ales să-i ținem totdeauna în întreaga înțelepciune și cumpătare, fiindcă abuzul în această privință pierde tinerimea mai mult decât orice”[10].

Tânărul modern trebuie să-și raporteze anii tinereții la seriozitatea cu care-și va întemeia o familie. Deși percepută ca un ideal al vieții, un loc al dezvoltării duhovnicești sau al cunoașterii de sine prin celălalt, imaginea familiei în postmodernism s-a alterat în măsura incapacității membrilor societății de a-i acorda atenția cuvenită. Sporirea independenței personale a soților, educația eronată asupra elementelor ce alcătuiesc unitatea celor doi parteneri, dar și lașitatea de a întemeia o structură indestructibilă a iubirii unuia față de altul, reprezintă factorii cheie care au destabilizat înțelesul real al așezământului bunei înțelegeri – familia.

Potrivit învățăturii de credință a Bisericii Ortodoxe, familia se bazează pe trei elemente esențiale: întrajutorarea soților – „Nu este bine ca omul să fie singur, să-i facem ajutor după măsură” (Facere 2, 18); ferirea de desfrânare – „Cinstită să fie nunta întru toate și patul neîntinat” (Evrei 13, 4); nașterea de copii – „Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți” (Facere 1, 28). Toate aceste elemente trebuiau să exprime pentru societatea postmodernă o constantă, un fond nealterat al esenței spirituale, o realitate a fidelității față de eul personal. Cunoscând vicisitudinile lumii, Biserica a înțeles că are datoria de a se implica în progresul spiritual și conjugal al membrilor ei, motiv pentru care a dezvoltat un concept numit ecclesia domestica – biserica de acasă. În cadrul acestui program de instruire prin misiune, Biserica și-a îndreptat atenția spre tineri, spre noile generații care trebuie să fie pe deplin conștiente de realitatea evenimentelor din viața lor. În conștiința tinerilor, potrivit părintelui profesor Ilie Moldovan, „se dă lupta dintre bine și rău, dintre doririle înalte alte sufletului și înclinările spre păcat”[11], de aceea, ei au nevoie de un ghid care să le ofere un orizont clar de percepere asupra acestei realității a vieții.

Pe fondul dialogului pe care Biserica l-a purtat în permanență cu tinerii, ea a constatat că trăirea lor lăuntrică este mult mai intensă decât cea a adulților, că efervescența iubirii lor este mult mai generoasă, că ea nu stă sub semnul unui interes material. În acest context, prin lucrarea ei sfințitoare, Biserica a căutat să pregătească noile generații de tineri în măsura Adevărului pe care îl propovăduiește și să demonstreze societății contemporane că noile tipuri de familii sunt erorile create de libertinajul postmodernismul care afectează într-o mare măsură sănătatea spirituală și psihică a membrilor ei. Programul pe care Biserica Ortodoxă l-a anunțat, a subliniat atitudinea responsabilă pe care o are față de noile generații de tineri care trebuie să-și pregătească cu deplină conștiinciozitate piedestalul pe care vor zidi o nouă familie. În acest sens, Biserica s-a asigurat de creșterea duhovnicească a membrilor ei încă din vremea zămislirii lor, cărora le-a insuflat prin Taina Sfântului Botez toate elementele necesare îndumnezeirii lor. Cuviosul Paisie Aghioritul atestă această realitate prin cuvintele: „cu cât mai multă lucrare duhovnicească face cineva în anii copilăriei sale, cu atât mai ușoare îi vor fi toate mai târziu… până va veni vremea ca o tânără să hotărască dacă va deveni mamă bună, absolut necesară îi este viața curată”[12].

Așadar, prima condiție pe care un tânăr este dator să o îndeplinească pentru o viață duhovnicească aleasă în cadrul familiei pe care dorește să o întemeieze, este sporirea darurilor primite odată cu Taina Sfântului Botez. Acestei condiții i se adaugă unitatea credinței care îl va maturiza până la vârsta deplinătății (Efeseni 4, 13), dar și atitudinea responsabilității față de partenerul său de viață. Privind printr-o analogie, progresul duhovnicesc al unui tânăr în cadrul familiei poate rezona cu rânduiala Tainei Căsătoriei. Potrivit învățăturii Molitfelnicului Ortodox, săvârșirea Tainei Cununiei începe cu binecuvântarea mare: „Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”[13], arătându-se prin aceasta că unirea prin căsătorie a celor doi parteneri este o simbolistică a imaginii plenitudinii Trinității în unitate, care le oferă ajutor, binecuvântare și har celor doi soți. Primele trei rugăciuni care se fac asupra celor doi miri, fac trimitere la binecuvântarea pe care Mântuitorul Iisus Hristos a dat-o celor doi tineri din Cana Galileii pentru ca aceștia să aibă parte de „înțelepciune, dragoste unul față de altul, lungime de zile, dar de prunci…”[14], dar se referă și la unirea lor întru slavă și cinste, despre care Paul Evdokimov spune: „legând iubirea lor de iubirea lui Dumnezeu, soții o ridică până la inima dumnezeiască, viu reprezentată de cupa euharistică”[15]. Cununile pe care cei doi parteneri le poartă în timpul slujbei reprezintă o încununare a răspunderii reciproce, un act al biruinței în fața păcatului. În acest sens, părintele profesor Dumitru Stăniloae spune: „mărirea cununii lor constă în fidelitatea și jertfelnicia lor, în asumarea străduințelor necesare vieții de familie”[16]. Dulceața vieții lor este simbolizată de paharul comun din care cei doi se împărtășesc, iar cântările Isaia dănțuiește și Sfinților mucenici semnifică chemarea la stăruință în rugăciune necesară pentru a face față tuturor provocărilor ce vor apărea pe parcursul coexistenței lor.

O altă condiție a progresului spiritual al tinerilor în cadrul familiei este cea referitoare la relația dintre părinți și copii. Copiii sunt considerați ca fiind binecuvântarea pe care Dumnezeu o oferă ca dar celor doi soți, dar și o punte de legătură între Dumnezeu și părinți, deoarece maximizează sălășluirea divinului în casa celor doi. Într-o notă ierarhică, prezența unui copil în sânul unei familii face trimitere la conceptul responsabilității. Dacă Biserica este responsabilă față de noile generații de tineri, de progresul lor duhovnicesc din cadrul familiei, atunci este lesne înțeles că și părinții trebuie să poarte responsabilitatea copiilor lor. De aceea, datoria părinților este de a-și educa copiii în credința cea dreaptă, de a le explica foloasele rugăciunii și ale postului, necesitatea Sfintei Euharistii în viața lor. Împlinirea vocației de părinte înseamnă a asculta de poruncile lui Dumnezeu „și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6, 4), dar în același timp reprezintă o datorie față de societatea care trebuie să se bazeze pe o generație de tineri capabili să prețuiască darul pe care Dumnezeu l-a dat omului – lumea, pământul și toate cele ce sunt ale sale.

Îndeplinind obligațiile și datoriile față de copii, dar și unul față de altul, soții trebuie să se îngrijească de mântuirea sufletului lor. Conform învățăturii Sfântului Vasile cel Mare, în cadrul familiei, cei doi soți pot progresa duhovnicește deoarece: „acolo nu mai sunt proprietari, contradicțiile de păreri au dispărut, iar orice tulburare și ceartă au fost îndepărtate”[17]. Această afirmație trebuie legată de natura familiei care este o comuniune perfectă de viață, unde toate sunt comune: „inimile, cugetele, trupurile… comun este Dumnezeu, comun este tot ceea ce duce spre pietate, comună este mântuirea”[18].

Desigur, viața de familie se arată deseori presărată de multe încercări și ispite, dar acestea trebuie văzute ca simple exerciții prin care iubirea și credința celor doi soți se poate amplifica de vreme ce lupta împotriva acestor vicisitudini se duce împreună. Duhul ispitei, al neputinței și al încercării poate fi stins prin rugăciunea în comun, pe care părintele profesor Leon Dură o recomandă tuturor familiilor, făcând precizarea că „rugăciunea în singurătate își găsește justificarea doar în momentele în care unul dintre soți simte nevoia să se roage singur, dar și atunci el trebuie să pomenească în rugăciunea sa și pe celălalt soț”[19]. Garanția izbânzii împotriva păcatului îi găsește pe cei doi soți împărtășiți cu Sfânta Taină a Euharistiei prin care se asigură împăcarea omului cu Dumnezeu.

Postul și lectura Sfintei Scripturi este o altă cale care produce un progres duhovnicesc în cadrul familiei. Raportarea la învățătura Sfinților Părinți prezentă în paginile Sfintei Scripturi, la modelul sfințeniei care este Iisus Hristos, îi determină pe soți să devină unul pentru altul un educator, învățându-se reciproc tainele credinței.

Viața duhovnicească pe care tinerii căsătoriți o pot trăi în cadrul familiei este sinonimă cu binecuvântarea pe care Dumnezeu o revarsă peste cei doi în momentul cununiei lor. Tinerii trebuie să conștientizeze că nu este suficient a se bucura de darurile primite, ci datoria lor este de a le înmulți prin buna lor purtare. Ei trebuie să înțeleagă că au datoria de a crea o parte complementară a universului împlinirii personale, fiind în permanență legați de puterea unificatoare a Tainei Cununiei, cea care îi transfigurează dincolo de orice limită datorită iubirii lor. Cu alte cuvinte, viața duhovnicească din sânul familiei este cea mai autentică expresie a apostolatului creștin deoarece se bazează pe trei elemente cheie: Dumnezeu ca centru al existenței lor, dragostea soților unuia față de altul și exemplul faptelor lor bune.

*****

[1] Tudor Matei, „Tineretul şi creştinismul”, în Legea românească, Anul VII,  Nr. 1/2003, p. 46.

[2] Petru Creţia, Luminile şi umbrele sufletului, Editura Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1995, p.32.

[3] Oliver Clement, Puterea Credinţei, Editura Pandora,Târgoviște, 1999, p. 9.

[4] Sören Kierkegaard, Vinovat? Nevinovat?, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2000, p. 92.

[5] Idem, Şcoala Creştinismului, Editura Adonai, București, 1995, p. 163.

[6] Sorin Cosma, Cumpătarea în etica filosofică antică şi morala creştină, Editura Helicon, Timişoara, 1999, p. 317-320.

[7] Ilarion Felea, Religia Culturii, Editura Episcopiei Ortodoxe a Aradului, Arad, 1994, p. 223-224.

[8] Ionuţ Bursuc, „Pastoraţia tinerilor ca misiune a Bisericii”, în Teologie și Viață, Anul LXXXII, Nr. 7-12/2006, p. 78-82.

[9] Idem.

[10] Idem.

[11] Ilie Moldovan, Adevărul și frumusețea căsătoriei – Teologia Iubirii, Alba Iulia, Edit. Reîntregirea, 1996, p. 90.

[12] Cuviosul Paisie Agioritul, Cuvinte Duhovnicești – Viața de familie, traducere în română de Ștefan Nuțescu, București, Edit. Evanghelismos, 2003, p. 33.

[13] Molitfelnicul Mic, Tipărit cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Părinte Andrei – Arhiepiscop al Alba Iuliei, Alba Iulia, Edit. Reîntregirea, 2006, p. 93.

[14] Ibidem, p. 97.

[15] Paul Evdokimov, Taina iubirii – Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, București, Edit. Christiana, 1994, p. 137.

[16] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă – Vol. III, București, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, p. 207.

[17] Sfântul Vasile cel Mare, Constituțiile ascetice – PSB 18, traducere în română Iorgu Ivan, București, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1989, p. 32.

[18] Ibidem.

[19] Leon Dură, „Familia în lumina Noului Testament”, în Studii Teologice, 1-2/2003, p. 179.