25 ianuarie 1844 – s-a născut Ioan Mihalyi de Apşa – figură luminoasă de cărturar patriot

de dr. Mihai DĂNCUŞ

Ioan Mihalyi de Apșa

Este în tradiţia poporului nostru ca la perioade de timp anume să-şi amintească cu recunoştinţă şi să-i pomenească pe cei dragi care au trecut în nefiinţă nu fără a lăsa zestre generaţiilor care îi vor urma. Ioan Mihalyi de Apşa, mare cărturar, patriot înflăcărat, sprijinitor al ţăranilor din stirpea cărora se trăgea şi care-i ziceau: „Domnul nostru Iancu Mihaly”. Prin opera sa a „dezgropat gloria străbună şi a înviat conştiinţa naţională”. Revista Tribuna, care apărea la Sibiu, în numărul 179 din anul 1894 publică un articol intitulat „Din Maramureş” şi semnat de Ioan Russu Şirianu, articol care-l surprinde pe Ioan Mihalyi astfel: „l-am găsit între nişte acte. Un om pentru care sărbătoare este cînd poate lucra mai mult. Istoric profund, jurist de primă forţă şi în acelaşi timp la curent cu literatura română. Mi-a plăcut de la prima vedere. Mic de statură, aşezat, rar la vorbă, cu ochii pătrunzători şi buni în acelaşi timp, dr. Ioan Mihalyi în adevăr îţi face impresia unui savant.

Se ocupă mai ales de istoria Maramureşului, având o colecţie interesantă de acte inedite din trecutul Maramureşului. Posedă „o bibliotecă bogată, reviste şi foile româneşti, cărţi din România”. Savantul de 50 de ani, descris atât de plastic de I. Russu Şirianu, s-a născut la Ieud, la 25 ianuarie 1844, ca fiu al Iulianei Man de Şieu şi Găvrilă Mihalyi, fost comite, comisar revoluţionar la I 848 şi, în ultimii ani ai vieţii, judecător la curtea regească.

Studiile gimnaziale le începe la Sighetu Marmaţiei, apoi le continuă la Ungvar, Casovia, Budapesta, în anul 1868, luându-şi doctoratul în drept şi examenul de avocat. La universitate, aşa cum mărturiseşte în autobiografie, „am luat cursuri de limba şi literatura română, binevenite mie…”. Tot aici urmează, în paralel, cursuri private de arheologie, numismatică şi paleografie, istorie şi altele.

Dovedind exigenţă şi mare seriozitate în pregătirea universitară, Ioan Mihalyi se pregătea pentru ceea ce va face toată viaţa: apărarea în justiţie a drepturilor milenare ale poporului român din Maramureş împotriva celor care încercau să-i dezmoştenească, precum şi scoaterea la lumină prin cercetarea ştiinţifică a dovezilor originii, vechimii şi permanenţei neamului nostru pe aceste plaiuri. De aceea pregătirea teoretică, precum şi însuşirea mai multor limbi (româna, germana, maghiara, franceza, italiana, ucraineana), ca şi cunoaşterea limbilor clasice: latina, slava veche, greaca, îi vor permite să-şi îndeplinească idealurile propuse. Reîntors pe meleagurile natale se stabileşte definitiv în Sighetul Marmaţiei, reşedinţa comitatului Maramureş, unde va activa timp de aproape 50 de ani ca avocat al ţăranilor, îndeplinind şi funcţia de protofisc al comitatului.

O activitate prodigioasă a dus pentru emanciparea poporului român din Maramureş, situându-se ca urmaş şi continuator al corifeilor Şcolii Ardelene: Micu, Maior, Şincai, dar şi Atanasie Rednic (maramureşeanul din Giuleşti) până la marea mişcare a Memorandumului pentru unirea politică a tuturor românilor. Numele lui Ioan Mihalyi este legat de toate instituţiile culturale româneşti din acea vreme, multe din acestea fiind creaţia sa. Asociaţiunea pentru cultura poporului român din Maramureş, înfiinţată la 13 decembrie 1860 din iniţiativa comitelui suprem Iosif Man, unchiul lui Mihalyi, va avea în acesta un sprijinitor fervent. Încă din anul 1868, Ioan Mihalyi semnează, în calitate de notar, actul constitutiv al acesteia, respectiv Statutele Asociaţiunii. Demn de relevat este curajul şi demnitatea cu care Ioan Mihalyi stipula în statute dreptul la o viaţă naţională, la independenţă. Asfel, paragraful 56 al Statutelor prevedea că: „Limba învăţământului ordinar este cea română…”, iar paragraful 6 zice: „Scopul institutului este de a creşte şi instrui pentru şcoalele comune române învăţători şi cântăreţi calificaţi după cerinţa timpului … “. Începând cu anul 1869 Ioan Mihalyi este ales ca notar al Asociaţiunii, în cadrul căreia va activa până la moarte. În adunarea generală din 1872, Ioan Mihalyi, îngrijorat de starea înapoiată a românilor, conchide: „E un lucru dureros a vedea o mulţime de români pierzând ţarina cea sacră ce le-a servit de refugiu în contra inamicilor externi… Noi care am apărat moşiile noastre în decurs de 17 secoli, chiar acum suntem ameninţaţi a le pierde în timp de pace, acum când comerţul şi industria sunt pe calea dezvoltării… A sosit timpul suprem, când trebuie să ne ocupăm serios de noi înşine şi să fim pătrunşi de aceea că numai o educaţiune naţională poate să şteargă de pe faşa noastră urmele ruşinoase ale trecutului, dacă vom creşte pentru patrie, pentru naţiunea română, români culţi, învăţaţi, români liberi şi virtuoşi”.

Spirit enciclopedic, vizionar, Ioan Mihalyi era conştient de necesitatea luminării maselor, trezirii lor prin cultură. Astfel, în adunarea de la 11 aprilie 1878 (a Asociaţi unii) atrage atenţia că: „Trăim într-o epocă de transformare şi acel popor care va ieşi din dânsa, fără o clasă cultă, va fi condamnat la o soartă mai tristă ca toate acelea care n-au încercat secolii trecuţi. Fără cultură nu este nici o avuţie, nici viaţa socială, nici libertate”.

Timp de aproape 50 de ani Ioan Mihalyi a stat ca o stâncă în calea tuturor încercărilor de deznaţionalizare şi alte nedreptăţi la care era supus poporul român de aici. Astfel, s-a pronunţat cu înverşunare, în adunarea comitatensă maramureşeană din 1907, împotriva legii şcolare a ministrului Appony, care prevedea scoaterea limbii române din şcolile confesionale române. Cu aceeaşi înverşunare s-a ridicat, la 18 noiembrie 1904, împotriva proiectului ministrului şovin Albert Berzeviczy, care urmărea „dărâmarea altarelor noastre de cultură”. La 29 iunie 1897, împreună cu Tit Bud, participă la conferinţa din Cluj pentru apărarea autonomiei bisericii româneşti, iar în 191 O îl găsim alături de Dr. George Bilaşcu, Dr. Ilie Mariş, Dr. Salvator Iurca, Dr. Gavrilă Iuga, Dr. Vasile Chindriş şi alţi patrioţi maramureşeni ca semnatar al manifestului de chemare la Alba Iulia pentru a protesta împotriva înfiinţării Episcopiei de Hajdu-Dorog. A luptat încă din tinereţe pentru recunoaşterea dreptului limbii române şi a reuşit să o întroneze ca limbă protocolară.

Cu siguranţă că în domeniul în care s-a dovedit mai eficient în apărarea cauzei drepte a poporului român este cel a cercetării istorice, Pregătirea serioasă, încă din timpul studiilor universitare, anunţa nu numai competenţa profesională, dar şi pasiune şi dorinţă de a face lumină şi dreptate. Cercetările arheologice în cadrul satelor maramureşene au dus la constituirea unor colecţii de mare valoare ştiinţifică şi documentară, la deschiderea de orizonturi pentru cercetarea ulterioară. Piese din neolitic, epoca bronzului, a fierului, precum şi o bogată colecţie de numismatică care acoperă perioada secolelor I-IV e.n. au făcut obiectul studiului riguros finalizat cu o lucrare în manuscris „Pământul Maramureşului în timpul preistoriei”. Toate aceste piese provin din satele Maramureşului, aşa cum mărturiseşte Ioan Mihalyi în autobiografia sa, înlăturând orice dubii din partea de rea credinţă.

Domeniul care i-a adus consacrarea şi recunoaşterea unanimă, asigurându-i un loc binemeritat în istoriografia română, este cercetarea documentelor medievale ale românilor maramureşeni şi publicarea acestora în monumentala operă „Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV” în anul 1900. Lucrarea poartă un titlu mai larg, „Istoria Comitatului Maramureş, Tomul I”, dovadă că autorul şi-a conceput opera monumentală în toată complexitatea ei, sperând să-şi publice şi volumul al doilea al diplomelor, gata în manuscris şi probabil concluziile teoretice privitoare la toată cercetarea. Nu a reuşit. Lucrarea „Diplome maramureşene”, cuprinsă pe aproape 700 de pagini tipărite, publică 366 de documente în limba latină şi câte unul în maghiară şi română, însoţite de traduceri în rezumat, note şi comentarii de mare şi română, însoţite de traduceri în rezumat, note şi comentarii de mare rigurozitate ştiinţifică. Cartea a fost apreciată de cei mai mari savanţi români şi străini, încununată cu premiul Academiei Române „Năsturel Herescu”, aducându-i autorului şi cooptarea ca membru corespondent al Academiei Române.

Ioan Mihalyi de Apşa s-a stins din viaţă la 14 octombrie 1914, fără să-şi vadă marile idealuri împlinite prin actul de voinţă naţională de la 1 Decembrie 1918 al unirii tuturor românilor într-un singur stat. Casa sa, cel dintâi muzeu din Maramureş, a fost loc de popas şi de întâlnire a românilor de pretutindeni, dar şi al unor mari personalităţi culturale europene.

Casa Memorială „Ioan Mihalyi de Apşa”

„Gazeta Maramureşeană” din 5 iunie 1925 consemna: „Vrednic este de memoria slăvită şi amintire veşnică – pentru că ne-a fost reazim, înţelepciune şi cinste, iar prin naţionalismul (adică patriotismul – n.n.) său hotărât ca un luceafăr în întunericul renegatismului ne prevedea zorile redeşteptării naţionale”. Publicăm pentru prima dată în limba română textul integral al lucrării „Studiu despre diplomele maramureşene”, apărut în limba maghiară sub titlul Tanulmany Maramarosi Oklevelekerol publicat în prestigioasa revistă de istorie şi arheologie Szazadok a Magyar Tortenelmi Tarasulat 1889, AUG. 25-31-IKI – Videki kirandulasa, Maramoros var medgyehe es Nagy – Banya Varosaha. Budapest, 1889. A.M. Tortene/mi Tarsu/at Kiadasa, p. 57-67. Traducerea integrală din limba maghiară în limba română a fost făcută de Ianoş Roman.

Studiul se adresează specialiştilor şi persoanelor avizate în cunoaşterea şi cercetarea istoriei, „confraţii noştri” şi credem că a fost prezentat la Sesiunea de comunicări a Societăţii Istorice Maghiare, ţinută la Sighetu Marmaţiei şi Baia Mare la 25 – 31 august 1889: „Confraţii noştri care, deplasându-se aici de departe, vizitează plaiurile noastre muntoase, prin cunoaşterea şi îndrăgirea lor prezintă speranţe spre progres şi înflorire în viitor…, de a scoate la iveală relicvele ţinutului nostru şi aruncă lumină asupra evenimentelor”.

Ioan Mihalyi prezintă istoria descoperirii şi a păstrării diplomelor maramureşene, locul şi rolul or în cunoaşterea trecutului istoric al Ţării Maramureşului.

Sursa:
https://www.bibliotecamm.ro/stiri/
Revista Acta Musei Maramorosiensis nr. VI, 2007 | Biblioteca-digitala.ro (pdf)

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: