Ce-i prea mult nu-i sănătos. Punct după punct… Și altele

de Angela-Monica JUCAN

MOTTO: „Arta – spunea el [Ion Luca Caragiale] – cere conştiinţă. Fără un perfect simț de onorabilitate literară nu se pot scrie lucruri de seamă… Ca în toate şi în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier… Ce crezi tu, în cîte ape n-am scăldat eu «Hanul lui Mînjoală»? Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de ferecătură, de ritmul vorbelor… Iaca, numai interpuncţia… Cîţi nu înţeleg că interpuncţia e gesticularea gîndirii… Vezi, pe mine mă frămîntă astea, mă rod… Nu se poate artă fără migăleală… Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă… Dac-o fi să îmbătrînesc, ştii cum să-mi ziceţi? Să-mi ziceţi, Moş Virgulă!…” – Octavian Goga, Două morminte, Bucureşti, 1916, p. 13.

Mai nou, se pune punct, vorba lui Creangă, „cu chiuita” după semnul întrebării sau al exclamării când acestea încheie propoziția sau fraza, ba destul de des și după punctele de suspensie din final de comunicat (adică apar patru puncte). Internetul funcționează propagandistic, și s-au contaminat chiar și unii cu bună și nu de azi pregătire superioară, inclusiv filologică.

Până în 1989, nu s-a întâlnit așa ceva – editurile și redacțiile periodicelor aveau editori, lectori, redactori competenți, bloguri nu existau. Acum, oricine, oricât de neștiutor ar fi în ale limbii, publică orice și, mai ales, oricum (după „știința” lui), ba își deschide și editură, redacțiile au tot mai slab pregătiți jurnaliști – licențiați sau amatori, nu contează –, care-și spun „redactori”, „reporteri”, „documentariști” etc., funcția de corector e aproape desființată. Astfel, textele abundă în greșeli de toate felurile, între care, punctul după punct. Căci semnul întrebării, semnul exclamării și punctele de suspensie sânt, cu precădere, puncte, puncte care au, grafic, ceva în plus față de punctul simplu. Am spus „cu precădere”, fiindcă sânt și situații în care aceste semne pot apărea în interiorul propoziției/frazei (chiar foarte des puncte punctele). Nu voi detalia aici varietatea particularităților de acest fel – aceasta ar depăși prea mult sfera tematică a articolului de față.

Orice semn… semnalizează ceva (la mintea cocoșului). Astfel, semnele [.], [?] și [!] marchează tipuri de propoziție (enunțiativ, interogativ, exclamativ) și, implicit, indică intonația. A pune și un punct după semnele interogativ și exclamativ înseamnă a anula caracterul respectivului tip de propoziție și a le transforma pe toate în enunțiative. E clară lipsa de logică a unei asemenea peste măsură scrupulozități. Ca întotdeauna, ce-i prea mult nu-i sănătos. Doar punctele de suspensie nu disting vreun tip anume de propoziție și nu marchează neapărat unități sintactice, dar și ele indică de obicei o pauză – la care se recurge în scop stilistic (o nuanță cu subînțeles, crearea de suspans, dorința de ambiguitate și multe altele) sau pentru redarea cât mai exactă a vorbirii cuiva (greutate în exprimarea unui personaj sau a unei persoane reale, dinamică încetinită a fluxului verbal, de exemplu).

E drept și că, spre deosebire de punct, toate cele trei semne menționate se pot combina între ele și pot fi urmate și de virgulă, uneori (foarte rar) chiar de semnul „două puncte”. Însă caracterul de punct rămâne cel principal, ele toate, ca și punctul obișnuit, semnalând o anumită întrerupere a șirului verbal, mai puternică sau mai slabă.

Dacă ne gândim bine, și punct simplu poate apărea în interiorul propoziției/frazei: când include o prescurtare. Dar propoziția se poate chiar termina cu o abreviere, cum ar fi (de atâtea ori!) un „etc.” Nici atunci nu se pune încă un punct (cum ar veni, punct de încheiere după punctul prescurtării).

Îmi spunea cineva că, dacă are în final de frază un text pus în ghilimele terminat cu un semn de punctuație, inclusiv punct simplu, mai pune un punct, considerând că cel inclus în ghilimele ar aparține citatului (sau altui marcaj prin ghilimele), iar ultimul ar fi al frazei întregi. Fals! Ghilimelele nu izolează, ci doar însemnează; în loc de ghilimele, se pot folosi alte caractere sau corpuri de literă și n-o să punem un punct italic (să zicem) întâi, iar după el unul „neutru”!

Altceva este când fraza se încheie cu o paranteză al cărei conținut se termină cu unul din semnele despre care discutăm (ori câteva cumulate sau cu o abreviere). După ea, da, se pune punct – punctul de încheiere a frazei, fiindcă paranteza e o închidere, similară unei enclave, iar fraza e așezată de jur împrejurul ei, indiferent dacă paranteza e mai în interior sau la granița frazei.

Apropo de paranteză! Dacă ea e independentă (adică plasată între propoziții/fraze încheiate), semnul final al textului inclus va fi în interiorul parantezei, iar în afara ei, nimic – doar pauză grafică între ea și următoarea unitate sintactică. Pe asta, o țin minte de la Graur (dar am uitat în care carte am găsit-o).

Cât despre punctul de prisos, nu știu dacă se spune undeva explicit treaba asta: că e de prisos (considerându-se, probabil, lucru de la sine înțeles). Dar pe unde se tratează (oficial, academic, nu în discuții pe bloguri sau forumuri) despre ortografia semnelor de punctuație, se găsesc exemple, a căror simplă observare relevă faptul că punctul nu se pune.

Punctul, virgula, punctul și virgula, două puncte, semnul întrebării, semnul exclamării se scriu „lipit” (fără spațiu alb) de cuvântul care le precedă, dar sânt urmate de blanc. În cazul cumulului de semne, ele se plasează la fel, imediat după cuvântul precedent, nu se lasă spațiu nici între ele, iar ultimul e urmat de blanc (dacă formațiunea nu apare la sfârșitul întregului text).

SUPLIMENT: BARA OBLICĂ (cea numită și „slash”)

În linii mari vorbind, bara oblică are două funcții: cea de unire (caz în care e semn de punctuație, ortografic) și cea de despărțire (când e doar semn grafic).

Când unește, indică, nu-i așa, unități (redate în cuvinte întregi, simboluri sau abrevieri: viteza: kilometri/oră sau km/h, densitatea: kilogram/metru cub sau kg/m3, o pereche: dreapta/stânga, antiteză: cald/rece, puncte cardinale: nord/vest sau N/V, prețul: lei/buc., pulsul: bătăi/minut etc. și este și variantă a liniei de fracție: 1/2 ) și se scrie fără blancuri de o parte și de alta a ei. E slash în sens de „crestătură” (ca pe un răboj).

Când apare, de exemplu, între versuri scrise unele după altele (nu unele sub altele), demarchează, iar atunci se scrie între blancuri. E slash cu sens de „tăietură” (care fragmentează). Pentru delimitarea strofelor, se folosește bara oblică dublă (fără blanc între cele două bare, dar cu blanc înaintea primei bare și după a doua). Paragrafele redate în continuare (nu vertical) se pot separa atât cu bară oblică simplă, cât și cu bară oblică dublă (e preferată cea dublă). Probabil, știindu-se („ceva”) despre scrierea fără pauză în față a semnelor de punctuație, apar de foarte multe ori poezii transcrise orizontal cu bara oblică lipită de ultimul cuvânt al versului precedent și blanc doar după bară (uneori, din neglijență, nici după bară). Numai că bara oblică nu e niciodată semn de punctuație, prin urmare, nu are regimul acestora. Și, mai cu seamă, nu unește. Ci separă un vers de alt vers. Deci, corect: „A fost odată ca-n povești, / A fost ca niciodată, / Din rude mari împărătești, / O prea frumoasă fată. // Și era una la părinți / Și mândră-n toate cele, / Cum e Fecioara între sfinți / Și luna între stele.” (Nu: „A fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată,/ Din rude mari împărătești,/ O prea frumoasă fată.// Și era una la părinți/ Și mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele.”)

Angela-Monica Jucan

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: