PE TREPTELE COPILĂRIEI

Gentiana

de Gabriela Genţiana GROZA

Frântură de vis –
speranțe împlinite
perseverență

Fiecare dintre noi vine pe lume cu anumite însușiri, este unic în felul său, bagajul genetic îi conturează personalitatea. Intervin după aceea educația în familie, mediul social în care trăiește și educația primită în instituțiile școlare. Ajunsă la vârsta senectuții, privind în urmă, am sentimentul că profesia de dascăl mi s-a potrivit, am avut satisfacții în activitatea cu dragii mei elevi. Mama dorea să devin învățătoare ca și dumneaei. Deși am întâmpinat unele piedici, toți cei cinci copii  ai părinților noștri ne-am străduit să învățăm ca să ne asigurăm un loc în viață. Astfel, Eugenia a devenit economistă, Mihail avea să fie maistru viticol, Florica a devenit maistru horticol, eu am ajuns profesoară de biologie, iar mezina familiei, Ecaterina, a devenit profesoară de fizică și chimie. 

Au fost momente dificile pe parcursul formării noastre, ca fii de preot. Am beneficiat însă, categoric, de puterea și dârzenia dragilor noștri părinți care au trecut prin necazuri mari provocate de război, secetă, cutremur, momente încărcate uneori de lipsuri materiale. Am prins perioada stalinistă de la noi din țară. Îmi aduc aminte că  venisem în Ploiești de doi ani, mutându-ne din comuna prahoveană Vadu Săpat. Tata și mama, preotul și învățătoarea satului, au făcut atunci un pas deosebit. Era perioada colectivizării, au hotărât să ne mutăm la oraș, acolo unde erau deja trei fii ai lor mai mari la școală și locuiau într-o casă insalubră cu chirie. Din primii mei ani de școală în Ploiești îmi aduc aminte un moment mai aparte. Eram în clasa a patra la o școală gimnazială de pe strada Elena Doamna din Ploiești. Din tabloul mare de pe peretele clasei ne privea „înțelept și îngăduitor” tovarășul Iosif Visarionovici Stalin. Era o zi din luna martie 1953. Dăscălița noastră, tovarășa Uță, pe care o îndrăgeam de altfel pentru calitățile ei de a ne apropia și a ne învăța carte, a intrat în clasa în care învățam. A păstrat mai întâi un moment de tăcere și ne-a spus apoi cu durere în glas: „copii, am aflat că azi a murit tătucul Stalin”… Ne-a mai spus câteva cuvinte care ne-au emoționat așa de tare, că unii dintre noi am izbucnit în plâns. Ne părea rău că a decedat cel datorită căruia „aveam mâncare, haine…”. Sufletul nostru curat de copii a vibrat la auzul unei pierderi așa de mari. Mai târziu aveam să simt personal bunăstarea și beneficiile perioadei prin care am fost hărăziți să trecem. Am trăit momente dificile, de neuitat, după terminarea celor unsprezece clase de liceu.

Deși absolvisem cu medie mare care mă plasa printre primii elevi ai clasei, odată ieșită din Liceul unde fusesem apreciată pentru talentul literar, ușile Facultății de Filologie, secția română-engleză din București la care am susținut examen de admitere și pentru care mă pregătisem cu profesori de excepție, îmi erau zăvorâte. Mie și altora ca mine care aveam „origine nesănătoasă” fiind fiică de preot. După eșecul la examenul de admitere la această instituție de învățământ superior m-am dus să-mi ridic dosarul. De la Secretariat am aflat că am luat o medie mare, dar am reușit „fără loc”. N-am putut să stau degeaba acasă. Grație recomandării din partea dirigintelui meu Constantin Enciu, prezentată la Secția de Învățământ, am profesat timp de doi ani ca suplinitoare la discipline umaniste la clasele gimnaziale din Preventoriul TBC din localitatea Mănești, Prahova. Acolo, în conacul boierilor Callimachi-Văcărescu naționalizat după 1948, deosebit de frumos, înconjurat de un parc dendrologic întins pe 14 hectare, erau cazați elevii care suferiseră de TBC. Veneau copii din toate colțurile țării și  stăteau câte trei luni pentru întremare, dar făceau și școală. Eram aici mai multe adolescente absolvente de liceu din Ploiești, suplinitoare, de care se atașau dragii noștri elevi. Noi țineam pentru câtva timp locul părinților, aflați în diferite localități. Toamna am dat din nou examen de admitere, de data aceasta la Institutul de Învățători de doi ani din București la care am fost respinsă din nou. Am încercat apoi să intru la Școala Postliceală Sanitară din Ploiești. Aici, spre marea mea amărăciune, am văzut cum au intrat lejer colegi de-ai mei de clasă care nu luaseră bacalaureatul. Vă închipuiți ce simțeam când pe lista de nereușiți apărea numai numele meu!…

Ceea ce mă făcea însă ca să perseverez erau unele persoane dedicate profesiei, acei îngeri care îmi ieșeau în cale, încurajându-mă. Spre exemplu, când mi-am luat dosarul de la Institutul de Învățători, după ce picasem pe motiv de „origine nesănătoasă”, o doamnă profesoară mi-a spus: „ai talent, cânți frumos, ești făcută pentru a fi învățătoare, să nu te lași!… Altădată, la unul dintre concursurile de creație literară pe oraș, am fost trecută pe locul al doilea, deși lucrarea mea ieșise în evidență ca fiind cea mai bună, originală. A doua zi, după corectarea lucrării, m-a oprit pe stradă una dintre profesoarele de limba română din liceul nostru care fusese în comisia de corectare. „Să știi, Gabriela, că lucrarea ta a fost cea mai bună. Am fost obligați să te trecem pe locul al doilea, cred că știi pentru ce, ești fiică de preot”. Pentru moment nu am dat importanță acestui lucru, era bun și al doilea loc… Și pe urmă, la concursurile literare din cadrul liceului eram apreciată și încurajată, dascălii mei, mi-au dat tot ce puteau ei mai bun ca să pot păși mai târziu pe tărâmul scriitoricesc.

Pentru mine, fiecare astfel de imbold a contat foarte mult, m-a ambiționat și m-a impulsionat. În 1962 când lucrurile s-au mai schimbat, am intrat la facultatea de Științe Naturale și Agricole de la Institutul Pedagogic de 3 ani din București. Mi-am completat ulterior studiile la fără frecvență, la facultatea de Biologie din capitală. Am intrat apoi la catedră, unde am format generații de elevi, mi-a plăcut enorm ce am făcut ca dascăl de biologie. Am avut succes cu elevii mei la Olimpiada Națională de Biologie, am instruit elevii alături de medici și asistente medicale în vederea acordării primului ajutor, luând medalie de aur, argint și bronz. Au fost anii în care educația pentru sănătate și acordarea de prim ajutor au contribuit la formarea unor viitori cetățeni apți de a face față provocărilor traiului zilnic, nelipsit de primejdii.

Și iată că după atâția ani de viață, mulțumesc bunului Dumnezeu că m-a ajutat să trec prin clipele nefaste, că am avut fericirea de a mă bucura de profesia care mi-a fost hărăzită, dar și de existența unei familii dragi datorită căreia simt că am avut și am în continuare pentru cine să viețuiesc pe acest pământ cu o natură admirabilă și cu oameni demni de toată stima pentru devotamentul și comportamentul lor.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: