DRAGOBETE – LEGENDA LUI DRAGOBETE

(folclor)

de Vasile BELE

Se zice că… ,,Era odată”,
În alte veacuri, și în alt tărâm,
O stâncă, un castel și-o fată
Și un boier peste ținut stăpân.

Fata era mult prea frumoasă,
Lângă castel avea o casă, colibă mai sărăcăcioasă,
Iar într-o zi ce s-o-ntâmplat,
Fugind și ea de măritat,
Și-atunci, pe malul unui lac a înnoptat.

Acolo, lângă lac, într-unul din izvoare,
Ea, curajoasă, frumoasă, rază de pe cer, își adăpa mioare,
Izvorul curgea-n lac, ea adăpa miori,
Făcuse asta de destule ori,
Apoi, cu ele adăpate,
Frumoasa noastră fată, ținuse drumul mai departe.

Auzise ea, și auzise, de-atunci chiar multă vreme că trecuse,
O povestioară, rostită, în prag de seară,
Că n-ar fi tare bine, să stai pe lac în seară,
Și nici chiar peste noapte, pe lângă… să rămâi,
Căci e ceva acolo… ce? Nici pot ca să vă spui!

Și cum treceau și anii, părinții chiar voia,
S-o deie de soție, prințesa nu dorea,
Luase hotărârea, chiar de-a se arunca,
De-a fi să se mărite, chiar peste voia sa.

Unde? În acel lac de lângă ea!
Ce-o va-nghiți pe loc, dar fata nu putea
Părinților ei dragi, chiar să le facă așa.

*          *          *          *          *          *          *          * 

Însă în această seară se suci, se răsuci,
Frumoasa fată… și-acolo adormi,
Era o noapte cu lună și cu stele,
Mai mare drag să tot privești la ele.

Poate era un pic și agitată,
Nu se simțea prea bine, așa ca altădată,
Și își dorise, Ea, acolo să rămână,
Pentru o noapte să-i fie lacului stăpână.

N-avea palat și nici castel,
Din ăla mare să nici nu poți privi spre el,
Ba, ea avea, sărmană, dar frumoasă,
Lângă castel avea coliba-i chiar o sărăcăcioasă.

După cum spun, nu eu, legenda, încă vie,
Rămase fata noastră cu oile-n pustie,
Putere de întors acasă nici că găsea,
De parcă cineva picioarele-i lega.

Și-atunci de prea frumos inima fiindu-i plină,
Seara fiind cu lună și cu stele… fiind o zi senină,
Își zise ea, în sinea ei:
„Acas’ nu voi pleca!
Ba chiar aicea lângă lac voi înnopta!”.

Aș-a făcut cum inima-i dicta,
Dar din adâncul sufletului ceva parcă-i spunea,
Că va fi seara pe care a visat-o,
Dar ceva-ceva, de multe ori a-mpiedicat-o!

Privind la stele, la lună, cer senin,
Frumoasa fată chiar adormi puțin,
Când, în miez de noapte, ceva s-a întâmplat,
Ca să trăiască, visul s-a spulberat.

Visa cu prinți și zâne, prințese împrejur,
Visa frăguțe, zmeură, visa și gir și mur’,
Când din adânc de lac ceva s-a ridicat,
Un nor de ceață, lumină… și-apoi căzuse în păcat.

Când se trezi din somn puțin cam amețită
Și dimineața era demult, demult trecută,
Simțise ea, în vis, ceva nedefinit
Și se mira și ea… cum de a adormit?

Acolo lângă lac, la caldele-i picioare,
Era întreaga turmă, sătulă, de mioare
Și-avea durere-n spate și-n piept dureri avea,
Se tot miră ce s-o-ntâmplat cu ea?

De ce-i așa? De ce-i așa?
Și parcă un sărut pe buze mai simțea,
Privi spre lac, mirată foarte tare,
Căci niciodată, nu văzuse, lacul acesta-n tulburare.

Și-și zise-n sinea ei mereu,
„De când mă știu, acest lac, doar limpede-l știu eu!”.

Vasile Bele

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: