Boala Vetei

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Țața Veta era o femeie zdravănă, roșie-n obraz, cu ochi de șerpoaică, cu mers legănat. Știa ce-i în sat și ce-i la palat, pe ce șade pământul, dincotro bate vântul. Știa trecutul, știa viitorul, făcea cu ulcica, fermeca ulciorul. Pe toate le știa, afară de rostul casei sale.

Cât era ziua de mare, țața Veta umbla teleleică prin sat, punea coarne când unuia, când altuia, nu-i mai tăcea gura ca unei gaițe. Vite nu avea, pământ nu muncea, doar câțiva scaieți și câțiva brustulani ocrotea pe lângă casă, ca să aibă verdeață să-și desfăteze privirea. Din când în când își mai găsea câte unul adăpost în casă, câte un scăunel la masă, câte un locșor în pat. Veta îi primea pe toți, fără osebire de vârstă, de rasă, de culoare, de grosimea râpului de pe picioare. Ba mai zicea și bogdaproste, mai ales că regula se știa și niciunul din musafiri nu venea cu traista goală. O ducea bine Veta și ,„afacerile”-i mergeau strună.

Bărbatu-său, Ieronim, era om așezat, muncitor, la minte cam gros, cu suflet milos. Era angajat pe undeva pe la Vârciorova și acolo se ducea zilnic. Niciodată nu urca în mașină, ci lua voinicește drumul în picioare, la dus și la-ntors. Pleca dimineața pe la patru, venea pe la zece, la unsprezece noaptea. Fie vară, fie iarnă, fie lună, fie viscol, Ieronim își ducea crucea fără să icnească. Aducea întotdeauna câte ceva de-ale gurii, căci știa că Veta lui e tare bolnavă.

Când venea acasă, o găsea pe Veta-n vârful patului, înfășurată la cap cu o broboadă, cocoloș de trențe înmuiate în oțet și așezat pe sân, cu ghem la burtă, cu un picior înfășurat în tot felul de buruieni și leacuri. Era tare bolnavă! Se văicărea de-ți venea să-i plângi de milă. Bietul Ieronim uita de osteneală, de necazurile și grijile serviciului și ale drumului. Intra în casă cu teama de-a găsi-o pe Veta moartă, după starea în care-o lăsase de dimineață. O întreba aproape șoptit, ca să n-o sperie:

„- Cum te simți tu, Vetă? Ți-e mai bine?”

Ea răspundea prelung, mieunat, sigură că i se dă crezare:

„- Nu mai pot, Ieronime, nu mai pot! Mă țâcnește-n cap, în urechi, mă fulgeră-n picior, mă zvârcolește-n burtă! Toate s-au pus pe mine și cred că mult n-m s-o mai duc! O să te scap și pe tine mai curând de-o grijă, că tare greu ți-o fi cu mine!”

Ieronim se-nduioșa, căci avea inimă bună. O iubise pe Veta, că din drag o luase. Înțelegea familia așa cum auzise și văzuse în casa părinților săi, așa cum spusese popa la biserică. Familia pentru el era totul, era jurământul sfânt. Nu putea s-o lase pe Veta, tocmai atunci când ea era grav bolnavă. Venise în satul ei, în casa ei, nu mai avea părinți, nu mai avea pe nimeni, doar pe ea, pe Veta. Ea îi era și binecuvântarea, și blestemul, și comoara, și paguba!

„- Tu gătiși ceva, Veto?” o întreba Ieronim întotdeauna, știind dinainte răspunsul.

„- Nu putui să mă mișc, omule! Tare rău îmi fu și nu veni o muiere măcar să-mi aducă un pahar cu apă!” se văicărea ea.

„- Adusei eu ceva de-ale gurii. Dacă poți, vino de mănâncă și tu!” o îndemna el.

„- Parcă m-aș scula să încerc să pun și eu ceva în gură!” mai zicea Veta și se ridica binișor,  cu grijă, să nu i se rupă ceva în trup. La început ciugulea păsărește, apoi mânca hulpav și la urmă gângurea suspinat:

„- Parcă mă simt mai bine acum!”

Dimineața Ieronim se scula, își pregătea cele necesare, lua ce lua în gură, îi mai lăsa și Vetei să aibă peste zi și pleca la treabă. Veta dormea dusă și Ieronim credea că-i semn bun, că somnul greu e semn de sănătate. Ieronim nu discuta cu nimeni, fiindcă întâlnea greu oamenii din sat. Chiar dacă i-ar fi spus cineva ceva rău despre nevastă-sa, el tot n-ar fi crezut. Știa că-i bolnavă și mai multe nu.

Așa li s-au scurs anii, așa li s-a ofilit tinerețea. Unul naiv și credul, altul viclean și prefăcut. Copii n-au avut, bucurii în doi câte degete la o mână, tristețe cât apa Dunării. Au fost doi străini și nimic mai mult. El s-a stins la vârsta la care alții cred că sunt abia la jumătatea vieții. Ea a mai scăldat-o cum a putut până la vârsta legiuită, apoi a primit pensie și a mai trăit vreo treizeci de ani.

Și fiindcă Ieronim nu-i aflase leacul pentru boală, i-a lăsat și Veta pomenile nefăcute, mormântul nesăpat și netămâiat. Asta așa, ca să n-o doară mai rău…. amintirile!

(Boala Vetei, text publicat în: „Datina”, Tr. Severin, an. IX (1997), nr. 1941 (2 sept.), p. 3; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Lumini și umbre, Bârda, Editura Cuget Românesc, 1998, pp. 85-87; ed. a II-a, Bârda, Editura „Cuget Românesc, 2013, pp. 84 – 86; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura „Cuget Românesc”, 2000, pp. 232 – 234; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Inima mamei, ed. II-a, Bârda, Editura „Cuget Românesc”, 2002, pp. 47-49).

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: