LIMONA RUSU. NĂLUCA DE DAR

de Vasile BELE

Motto:
Omnibus amicis, quod mihi est, cupie esse item…

Când cireșul îmbracă cerul cu falduri de argint
se împodobesc bobocii gândului plutitori răsărind primăvara
ce te îndeamnă să-mi stăpânește ochii cu sărutul mării înlăcrimate de duhuri
și cu doruri târzii pitite de mersul mut al destinului sihastru.
Îmi strivești răstignirile în țărmuri ce ne zâmbesc pe înserat
seninul tău îmi înflorește frunzele ce-mi cheamă visul uitat pe o bancă
miroase a speranță ce strigă dulceag și perfid din ceașcă de cafea amară
povestea noastră șoptește pietatea sufletului și lacrima ninsă
de zboruri frânte de ziduri pustii,

poezia Când, din volumul Nălucă de dar, apărut la Editura Liric Graph, Brăila, 2019, 114 p., ISBN 978-606-8835-48-8, autor Limona Rusu. Coperta volumului aparține lui Mihai Cătrună, editorul cărții este Trandafir Sîmpetru, cu o prefață, Drumul unei iubiri, între realitate și reverie, semnată de către Lia Nenciu.

Un volum sensibil și deosebit, cu poeme ce stârnesc interesul cititorului, cu tematică diversă, iubirea, din punctul meu de vedere, fiind tema de esență. Iată doar câteva versuri memorabile, în care iubirea este ilustrată minunat: „ce au mers de mână cu învolburata tinerețe”, (Amânate, p. 15) sau: „eram noi doi și-o sfâșietoare chemare” (Vis astral, p. 19), sau: „cununi de vise astrale împleteam”, (Dedicație, p. 21), „boabe de rouă încet pe suflet ni se așază” (În dimineața, p. 47), „timid pot doar să te țin de mână”, (Să închid, p. 51), sau: „mai aștept doar în minte sărutul tău astral”, (Îngenunchez, p. 55).

O poezie în vers alb, foarte frumos concepută, ce te atrage, te convinge să mergi mai departe, în lumea cititului. Nimic absurd sau banal. O poezie ce-ți oferă o anume liniște care te fascinează. O lume o visului, a visării, a viselor – și în fapt, un alt motiv tematic.

Visul și visarea apare frecvent în poemul Limonei Rusu. Ce este interesant, însă, este felul în care autoarea ni-l redă. Superb. Întotdeauna în simetrie cu ceva:

„zac nespuse dureri pe dezacordate străine de vise”, (Iarna, p. 9);

„pe perdeaua de vise am țesut înălțimi”, (Crâmpeie, p. 11);

„pe visele ce ne sunt dăruite să trăim”, (Deziluzie, p. 13);

„strunind visarea și aleanul din privire”, (Nu vreau, p. 17);

„visam în doi să scriem povești de amor nebun și jale”, (Vis astral, p. 19);

„cununi de vise astrale împleteam”, (Dedicație, p. 21);

„și nici să fie din visul îndoit ce ne înflorea”.

„Visul este vehicul și creator de simboluri. El face cunoscut, natura complexă, reprezentativă, emoția. (…) Visul este la fel de necesar în echilibrul biologic și mental ca și somnul, oxigenul sau o alimentație sănătoasă”, (Dicționar de simboluri, vol. III, P-Z, Jean Chevalier & Alain Gheerbrant).

Oare, (întreb, retoric), ce ne-am face în literatură fără vis sau visare? Am mult mai săraci. Ar trebui inventat! Verbul „a visa”, uneori aduce un substanțial efect, alteori amplifică și sprijină metafora. Este precum un liant.

Eu doar am râs în dorul mult ce ramuri goale a strigat
ți-am spus că steaua noastră are vreme amânate și amare
că în pădurile virgine de atâtea așteptări
tu ai fost izvorul tandru la care m-am întors mereu
ai fost o albie a tinereții frânte în prăbușitele zăpezi de pasăre.
Am râs și-o tresărire de jale am ascuns în inima-mi de floare
cu ramuri oarbe ți-am întâmpinat ai revenirii muguri
ochii tăi albaștri au dezertare din viața de odinioară
am râs și-o tresărire mută mirosea a zare mult visată și amară
,

(M-ai chemat, p. 29).

Oare de ce am impresia că după fiecare vis sau visare, se naște tăcerea sau dorul? Și iar putem vorbi despre o altă temă – dorul:

„zac dorințele moarte și doruri târzii”, (Iarna, p. 9);

„neîncetat să ningă cu bucurie peste al lacrimii pod de dor”, (Dedicație, p. 21);

„că-n dorul mult din coasta ce mai respiră în sufletul pe care-l strig”, (M-ai ridicat, p. 27);

„Eu doar am râs în dorul mut ce ramuri goale a strigat”, (M-ai chemat, p. 29);

„cântate de iese ne sunt azi dorințele sterpe”, (Am încercat, p. 65);

„dorul de bine și liniște adoarme lumânări închise în turnul durerii”, (Repezite de astre, p. 69);

„dorul livresc platonic se mișcă prin cuget”, (În albia cuvântului, p. 85).

Inclusiv motivul cromatic poate fi invocat în poemele Limonei Rusu. Frumos scoasă în evidență, cromatica dă o notă aparte volumului. Culorile sunt vii, nimic închis ori sumbru. Albastrul visării sau verdele frunzelor, albul nuferilor, albul lacrimilor sau al răstignirilor, roșul macilor sunt doar câteva exemple:

„perlele din cotloanele minții nu le mai culegi însetat de albastru”, (Azi, p. 53), sau în același poem: „mai plânge pacea și dragostea albă”;

„în dimineața asta de paiete albastre”, (În dimineața, p. 47);

„se ocolesc speranțele albastre”, (Se ofilesc, p. 59);

„Pe un drum vechi amuțesc vise albastre”, sau „ți-am lăsat sufletu-mi alb să-ți vegheze pietrele învinse”, (Pe un drum vechi, p. 63);

„tot bântui zburând împreună cu soarta oarbă și albastră”, (Pe drumul, p. 71);

„să mă ierți că alice albe-ți descânt”, sau „și beau mătrăgună din ochii tăi de cireși albi crescuți pe glezna înaltă a norilor”, (Să mă ierți, p. 73);

„izvoarele secate azi îți amuțesc pe libertatea albastră”, (Înfloresc dimineți, p. 79);

„focul dăruirii astrale ne arde și ne întunecă visul albastru cu noi”, (În albia cuvântului, p. 85);

„zâmbetul stâncii ce arde visând cai verzi pe pereți”, (Adorm, p. 89);

„aș vrea din ramuri verzi de frunze adormite pe dijmuirile inimii mele”, (Dorințe, p. 91);

„mai înflorește visarea albastră sublimul pictând”, (Renaște, p. 103);

„un număr alb ai fost tânguind suferințe și ruguri”, (In memoriam, p. 111).

Felicit autoarea pentru această minunată apariție editorială. Am avut bucuria, să o cunosc personal, în urmă cu ceva vreme. Acum, știu de unde vine această sensibilitate, această emoție livrescă. Noblețea sufletului este transpusă în poeme. Iubirea și sinceritatea, dorul și dorințele, rouă și gânduri, „tăceri astrale” și răstignirile, rătăcirile ce tac, cioburi învechite, toamna, albul zăpezilor sau lumina dorului… toate se leagă de poezie și poetă, definind-o.

Voi finaliza (oarecum, cu păreri de rău că trebuie să mă despart de lirismul și lirica Limonei Rusu!), în același stil, rostind, că am încercat și eu să analizez acest volum, să semnalizez această apariție editorială, așa cum spune și poeta în: Am încercat, (p. 65), cuprinsă de fiorul sensibilității și al sincerității. Am încercat, deși sunt încă multe vorbe de rostit despre acest lirism care atrage. Sigur voi reveni. Curând.

Am încercat să te uit și să creionez
ochii tăi pe o pânză de vise
zeii vechi mi-au așezat sufletul la post
zborul lacrimii mă poartă spre ecouri uitate.
Rămânem doar doi aștri ce poartă nimburi de ceară
cântate de piele ne sunt azi dorințele sterpe
rostuim înalturi îmbătate de ceață
lațul ne stă la gâtul subțire drept diademă de stele.

****

„Tuturor prietenilor mei le doresc să aibă ceea ce am și eu…”, ne spune poeta, iar eu semnez „Quod scripsi, scripsi!”, nu-i așa? Sau „Ceea ce am scris, am scris!”.

Mulțumesc Limona Rusu, pentru această minunată lecție de literatură.

Prea mi-a plăcut…

Vasile Bele

Vasile Bele

Chiuzbaia, 11 noiembrie 2021

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: